Larry Niven - Lumea Inelară

— Aşa e, oftă Nessus. Adu-ţi aminte, Louis, că norocul Teelei era sporadic. Trebuie să fi fost aşa. Altfel nu s-ar fi aflat la bordul Mincinosului . Altfel nu ne-am fi prăbuşit.

Păpuşarul făcu o pauză, apoi adăugă:

— Condoleanţele mele, Louis!

Bărbatul dădu din cap. Avea impresia că mâhnirea lui ar fi trebuit să fie mai profundă. În realitate, însă, incidentul din Ochiul furtunii îi alterase cumva sentimentele faţă de Teela. La vremea aceea, îi păruse mai puţin umană chiar decât Interlocutorul sau Nessus. Ea era un mit. Alienii erau reali.

— Trebuie să ne găsim un nou ţel, zise Interlocutorul. Avem nevoie de o metodă prin care să readucem Mincinosul în spaţiu. Vă mărturisesc că n-am nici o idee în această privinţă.

— Eu am, zise Louis.

— Deja? păru uimit Kzinul.

— Am nevoie de încă puţin timp de gândire. Nici măcar nu sunt sigur dacă nu cumva e o nebunie, ca să nu mai vorbim de posibilităţile noastre de a o pune în practică. În orice caz vom avea nevoie de un vehicul. Hai să ne gândim la asta!

— Poate ne ajunge o remorcă, cârâi Interlocutorul. Putem folosi scuterul care ne-a mai rămas pentru a o tracta. O remorcă mare — poate peretele unei clădiri.

— Sunt sigur că putem obţine chiar mai mult, interveni Păpuşarul. Mă gândesc s-o conving pe Halrloprillalar să mă conducă printre maşinăriile care fac să plutească această clădire. N-ar fi exclus să aflăm că tocmai ea, clădirea, ar putea deveni vehiculul nostru.

— Dă-i drumul! îl îndemnă Louis.

— Şi ţie ce-ţi trece prin cap?

— Dacă ai răbdare, vei vedea!

Centrul clădirii era alcătuit numai din maşinării. Unele erau un soi de ascensoare, altele asigurau funcţionarea aerului condiţionat, a condensatoarelor de apă şi a regeneratoarelor de apă, iar o secţiune izolată genera câmpul electromagnetic care-i atrăsese în capcană. Nessus lucra. Louis şi Prill stăteau deoparte ignorându-se unul pe altul în mod conştient. Kzinul rămăsese în închisoare. Fata refuzase să-l lase sus.

— Îi e teamă de tine, îi explicase Nessus Interlocutorului. Fireşte, am putea face presiuni asupra ei… Dacă aş refuza să urc pe platformă fără tine, ar fi nevoită să te ridice.

— Ar putea să mă ridice până la jumătatea distanţei şi apoi să mă lase să cad, rânjise acesta. Nu, mulţumesc!

În schimb, Louis fusese acceptat.

Pământeanul o studiase cu atenţie pe „gazda” lor, în vreme ce pretindea c-o ignoră. Avea o gură filiformă, aproape fără buze. Nasul îi era mic, drept şi subţire. Nu avea sprâncene. Această particularitate îi conferea probabil aspectul inexpresiv.

După două ore de muncă Nessus îşi scoase capetele din spatele unui panou de acces.

— Nu pot obţine putere tractoare. Câmpul de sustentaţie nu va reuşi decât să ne ridice la o oarecare înălţime. Totuşi, am eliberat un mecanism de corecţie menit să ne menţină deasupra unui punct fix. Clădirea se află acum la bunul plac al vântului.

Louis se strâmbă.

— Mai bine leagă clădirea cu un odgon pe care să-l prinzi de scuter şi trage-o după noi!

— Nu-i nevoie! Aeroscuterul foloseşte propulsia mecanică. Putem să-l păstrăm în interiorul clădirii.

— Te-ai gândit de la început la asta, nu? Dar are o putere prea mare. Dacă scuterul se eliberează…

— Daaa…

Păpuşarul se întoarse către Prill şi-i vorbi încet, vreme îndelungată, în limbajul zeilor Lumii Inelare. După aceea, se răsuci din nou către Louis:

— Există o rezervă de plastic electrorigidizabil. Putem încastra scuterul în plastic, lăsându-i libere doar comenzile.

— Nu-i puţin cam drastic?

— Nu. Gândeşte-te, dacă scuterul ar începe să se rotească, aş putea fi rănit!

— …Este posibil. Eşti în stare să faci clădirea să aterizeze, la nevoie?

— Da. Am controlul altitudinii.

— În cazul ăsta, nu mai avem nevoie de un vehicul-cercetaş. În ordine, aşa o să procedăm!

Louis se relaxa. Era culcat pe spate în imensul pat oval. Ochii îi erau deschişi, privind prin fereastra bombată a plafonului.

O licărire a coroanei solare se zărea la marginea unui pătrat de umbră. Zorile nu erau prea departe, dar Arcada încă strălucea albastră pe cerul negru.

„Trebuie să-mi fi ieşit din minţi”, îşi zise Louis Wu în sinea lui.

Si: „Ce altceva am putea face?”

Dormitorul aparţinuse probabil indivizilor din suita guvernatorului. Acum devenise o cameră de comandă. El şi cu Nessus împinseseră aeroscuterul într-un dulap montat în perete, turnaseră plastic împrejurul lui şi peste el, apoi cu ajutorul lui Prill trecuseră un curent prin acest plastic. Dulapul avusese mărimea potrivită.

Patul îşi arăta vârsta. Scârţâia la fiecare mişcare.

— Pumnul-lui-Dumnezeu, murmură Louis în întuneric. L-am văzut. 1500 km înălţime. N-ar fi avut sens să construiască un munte atât de înalt, dacă …

Deodată, sări în capul oaselor strigând:

— Firul de la pătratele de umbră!

Ceva aducând cu o siluetă se strecură în dormitor.

Louis îngheţă. Încăperea era cufundată în întuneric. Şi totuşi mişcarea fluidă şi distribuţia subtilă a umbrelor curbe îi spuneau că o femeie în pielea goală se îndrepta spre el.

Halucinaţii? Stafia Teelei Brown? Năluca ajunse lângă el înainte de a se putea decide. Plină de încredere, se aşeză pe pat alături de el, îi atinse faţa şi îl mângâie cu degetul pe obraz.

Era aproape cheală. În întuneric trăsăturile feţei aproape că-i dispăruseră. În schimb, avea un corp încântător. Îi vedea pentru prima oară liniile trupului. Femeia era suplă, musculoasă, ca o dansatoare profesionistă. Avea sâni ridicaţi şi grei.

Dacă faţa ar fi fost pe măsura trupului…

— Pleacă de aici! zise Louis pe un ton nu prea convingător.

Îi apucă încheietura, întrerupându-i gestul de mângâiere. Se simţea extraordinar de relaxat, ca sub masajul facial al unui bărbier. Se ridică în picioare, o trase după el, o apucă de umeri… Dacă ar fi rotit-o pur şi simplu şi ar fi bătut-o la fund…?

Femeia îşi lăsă degetele să-i alunece pe partea laterală a gâtului său. Acum folosea ambele mâini. Îl atinse pe piept, apăsând ici şi colo, şi deodată Louis Wu se simţi orbit de dorinţă. Îşi încleştă mâinile pe umerii săi.

Ea îşi lăsă mâinile în jos. Aşteptă, fără a încerca să-l ajute să-şi lepede combinezonul. Dar, pe măsură ce bărbatul îşi expunea mai multă piele, Prill continua să-l atingă ici şi colo, nu întotdeauna în zona unde se aglomerau terminaţiile nervoase. De fiecare dată Louis se cutremura, ca şi când ea ar fi acţionat direct asupra centrului plăcerii din creier.

Parcă luase foc. Dacă femeia ar fi vrut acum să-l îndepărteze, ar fi fost nevoită să utilizeze forţa. Trebuia să fie a lui!

…Dar o parte a creierului său îi spunea că ea ar fi putut să-l răcorească la fel de repede cum îl încinsese. Se simţea ca un satir tânăr şi totuşi înţelegea că nu era decât o păpuşă.

Pentru moment puţin îi păsa!

Chiar şi acum faţa lui Prill continua să rămână inexpresivă.

Îl duse până la limita orgasmului şi-l menţinu acolo un timp nedefinit… astfel încât, atunci când momentul veni, parcă fu lovit de un fulger. Dar fulgerul continuă iar şi iar, într-o scânteietoare descărcare de extaz.

Când totul se termină, Louis realiză cu destulă dificultate faptul că ea plecase de lângă el. Probabil că ştia cât de mult se cuvenea să-l epuizeze. Aţipi înainte ca ea să ajungă la uşă. Iar la trezire se gândi: „De ce a făcut asta?”