Larry Niven - Lumea Inelară

— Ce distanţă am parcurs de când am părăsit Mincinosul ? întrebă brusc pământeanul.

— Ţi-am spus că n-am reuşit să localizez craterele de impact. Presupunerile tale pot fi la fel de precise ca şi ale mele. Ştiu, în schimb, cât de mult mai avem de mers. De la castel şi până la Zidul de Margine ne-au mai rămas 320 de mii km.

— Destul de mult… Cred, însă, că ai descoperit muntele.

— Nu!

— Muntele acela uriaş… Pumnul-lui-Dumnezeu… Practic, ne-am prăbuşit la poalele lui.

— Nu!

— Asta nu-mi place, Interlocutorule! Există vreo posibilitate să ne fi abătut de la drum? Puteai să dai de Pumnul-lui-Dumnezeu prin retrasarea drumului în partea stângă a castelului.

— Dar n-am descoperit nimic! rosti apăsat Interlocutorul. Mai vrei să vezi şi altceva? De exemplu, am găsit nişte pete albe. S-ar putea să se datoreze doar unor defecţiuni de înregistrare, dar mă întreb dacă nu cumva acei Ingineri au conceput din capul locului anumite zone secrete pe Lumea Inelară. Poate ar trebui să mergem să verificăm la faţa locului.

Deodată, Kzinul se răsuci spre uşile duble, făcându-şi urechile pâlnie. Se lăsă uşor în patru labe şi ţâşni.

Louis clipi uimit. Oare ce-l putuse aduce în starea asta? Abia atunci auzi…

Având în vedere vechimea lor, instalaţiile castelului se dovediseră extrem de silenţioase. Acum, de dincolo de uşile duble, se auzea un zumzet ascuţit.

Interlocutorul nu se mai vedea. Louis îşi scoase laserul şi îl urmă precaut.

Îl găsi la capătul scărilor. Pământeanul îşi puse arma la loc şi se uită şi el buimac la Teela Brown care urca senină, fără să facă nici un efort.

— Scările merg doar în sus, îi anunţă ea. Nu şi în jos. Cea dintre etajele şase şi şapte nu funcţionează deloc.

— Cum le-ai pus în funcţiune? întrebă surprins Louis.

— Apuci balustrada şi o împingi înainte. Nu te deplasezi, însă, dacă nu te ţii solid de ea. N-am descoperit metoda decât din întâmplare.

— Cred şi eu! Am suit zece etaje în dimineaţa asta. Câte ai urcat tu, înainte să prinzi şmecheria?

— Nici unul. Mă duceam să-mi iau micul dejun, m-am împiedicat de prima treaptă şi m-am agăţat de balustradă.

— Se potriveşte!

Teela lăsă impresia că se simte atinsă.

— Să ştii că nu e vina mea dacă…

— Iartă-mă! Ţi-ai luat micul dejun?

— Nu. M-am uitat la oamenii care se adună jos. Ştiaţi că exact sub noi se află un fel de piaţă publică?

Urechile Kzinului se desfăşurară în toată splendoarea lor:

— Serios? Oraşul nu e părăsit?

— Nu. Au sosit din toate direcţiile, toată dimineaţa. Acum trebuie să se fi strâns sute de indivizi.

Zâmbi precum un răsărit de soare şi adăugă:

— Cântă întruna…

De-a lungul coridoarelor ce împânzeau castelul, existau un fel de alveole mai spaţioase, dotate cu mese, cuşete şi pături, aparent pentru a da posibilitatea oricărui grup de hoinari să servească o masă, oricând ar fi dorit. Într-unui dintre aceste alcovuri, în apropiere de subsolul castelului, se afla o fereastră mare care, fiind îndoită în unghi drept, forma jumătate dintr-un perete şi jumătate de podea.

Louis gâfâia uşor după ce coborâse pe scări zece etaje. Spre surprinderea lui, descoperise că mesele îl fascinau. Partea de sus a acestora părea… sculptată, dar contururile erau de natură să sugereze farfurii de supă, platouri de salată, untiere sau alte recipiente de felul acesta. Deceniile sau secolele care trecuseră peste ele le tociseră suprafaţa materialului dur şi alb.

— Probabil că nu foloseau farfurii, speculă Louis. Mâncarea era pusă direct în adâncituri, şi după aceea se spăla întreaga masă.

Părea o metodă cam neigienică, dar…

— Cu siguranţă că n-au adus pe Inel muşte, ţânţari sau lupi. În nici un caz; n-aveau nevoie de bacterii. Poate doar de cele ale colonului, îşi dăduse singur replica. Pentru digestie, fireşte…

Şi dacă una dintre ele ar fi suferit mutaţii, s-ar fi transformat în inamic. În acest caz, indivizii şi-ar fi pierdut definitiv imunitatea. Aşa dispăruse oare civilizaţia Lumii Inelare? Orice civilizaţie are nevoie de un număr minim de indivizi care s-o susţină…

Teela şi Interlocutorul nu-i acordau nici o atenţie. Îngenuncheaseră lângă fereastră şi priveau în jos. Louis li se alătură.

— Încă sunt aici, îl anunţă tânăra.

Într-adevăr. Louis estima că jos se adunaseră cel puţin o mie de persoane, care priveau în direcţia sa. Acum nu mai cântau.

— N-au de unde să ştie că ne aflăm aici, zise el.

— Poate că se roagă la clădire, sugeră Kzinul.

— Chiar şi aşa, nu pot face asta în fiecare zi! Ne găsim prea departe de marginea oraşului. N-ar avea cum să mai ajungă la culturi.

— Poate că am nimerit aici într-o zi specială, o zi sfântă…

— Poate că s-a întâmplat ceva noaptea trecută, sugeră Teela. Ceva cu totul special, cum ar fi detectarea sosirii noastre. Sau asta, încheie ea, împungând cu arătătorul înainte.

— Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare, încuviinţă Interlocutorul. De când a început?

— Cel puţin de când m-am trezit eu. E ca o ploaie sau ca un fel de ninsoare. Un fir provenit de la pătratele de umbră, kilometru după kilometru. De ce credeţi că ar cădea chiar aici?

Louis se gândise la distanţa de zece milioane de kilometri dintre două pătrate de umbră… şi la un fir de zece milioane kilometri, făcut ghem de ciocnirea cu Mincinosul … căzând spre Lumea Inelară împreună cu acesta, aproximativ de-a lungul aceleiaşi traiectorii. Era absolut surprinzător că tocmai aici se întâlniseră cu o parte a acestei ploi.

Nu avea însă chef de prea multe explicaţii.

— Coincidenţă, concluzionă el.

— Oricum, s-a depus pretutindeni în jurul nostru. Probabil că a căzut întruna începând de astă-noapte. Dar cred că băştinaşii adoră castelul, pentru că pluteşte.

— Gândiţi-vă puţin! murmură Kzinul. Dacă Inginerii Inelului şi-ar face astăzi apariţia coborând încet din acest castel plutitor, nu i-ar surprinde prea mult… Ce zici, Louis, încercăm să intrăm în pielea zeilor?

Louis se întoarse spre el, dar nu fu în stare să-i răspundă. Încerca doar să-şi păstreze o figură serioasă. Poate că ar fi meritat s-o facă, numai că Kzinul începuse deja să-i explice Teelei.

— Cu câtva timp în urmă, lui Louis i-a trecut prin cap că s-ar putea să ne înţelegem mai bine cu băştinaşii dându-ne drept Inginerii Lumii Inelare. Nessus ar fi trebuit să fie demonul prizonier, dar să sperăm că ne vom descurca şi fără el. Eu trebuia să fiu mai degrabă un zeu decât un Inginer, un soi de zeu al războiului…

Atunci Teela izbucni în hohote de râs, iar Louis îi ţinu isonul.

Înalt de doi metri şi jumătate, neomenesc de lat în umeri şi şolduri, un Kzin arăta prea mare şi dinţos pentru a fi altfel decât înfricoşător, chiar şi acum când blana îi arsese până la piele. Coada asemănătoare celei de şobolan fusese întotdeauna cea mai puţin impresionantă parte a corpului. Acum şi restul corpului avea aceeaşi culoare roz pal, presărat cu capilare vineţii. Fără blana care conferea impresia de masivitate a trupului său, urechile păreau nişte parasolare disproporţionate şi caraghioase. Blana portocalie forma o mască stranie în jurul ochilor săi, iar cea din zona şezutului părea o pernă portocalie, cu scop bine precizat.

În general, a râde de un Kzin reprezenta un pericol fără seamăn, dar asta făcea situaţia şi mai caraghioasă. Îndoit din mijloc, ţinându-şi burta cu ambele mâini şi râzând acum pe tăcute, din lipsa aerului, pământeanul se retrase spre ceea ce spera să fie un scaun.