Larry Niven - Lumea Inelară

Oraşe plutitoare. (Prăbuşite în mod dezastruos.)

Multicleşti. (Inteligenţi şi periculoşi. Probabil că şi aici erau la fel. Multicleştii nu sufereau mutaţii.)

Şi moartea! Moartea era aceeaşi pretutindeni, întotdeauna.

Ocoliră din nou castelul, căutând eventuale căi de acces. Existau ferestre de toate formele, rectangulare, octogonale, emisferice, dar toate erau închise. Găsiră un doc pentru vehiculele aeriene, înzestrat cu o uşă imensă de forma unui pod mobil cu rol de rampă de aterizare, dar aceasta era ridicată şi închisă. Mai descoperiră un fel de ascensor spiralat, lung de câteva sute de metri, atârnând ca un franjure de partea inferioară a castelului; capătul său de jos se sfârşea în aer. O anumită forţă îl făcuse bucăţi, lăsând în urmă fâşii contorsionate de oţel şi cabluri. În partea de sus se zărea o uşă încuiată.

— Să ajungă pe mâna lui Finagle! bombăni Teela. Am de gând să sparg o fereastră…

— Stop! comandă Louis, dispus s-o ia în serios. Kzinule, foloseşte dezintegratorul pentru a intra înăuntru.

La lumina care se revărsa din marea fereastră panoramică, Interlocutorul îşi scoase din husă unealta de excavat.

Louis cunoştea câteva dintre posibilităţile dezintegratorului. Obiectele atinse de fasciculul său căpătau subit o sarcină pozitivă, ce era de ajuns pentru a le face să se fărâmiţeze. Păpuşarii îi mai adăugaseră un fascicul care anula sarcina protonului. Bărbatul nu-l folosise pe acesta din urmă pentru a săpa tranşeea în câmpia Florilor-Oglindă şi ştia că n-avea să fie nevoie de el nici acum. Totuşi ar fi putut jura că Kzinul îl va folosi oricum.

Două puncte aflate la o distanţă de câţiva centimetri pe suprafaţa marii ferestre octogonale primiră subit potenţiale opuse, de mare valoare. Fulgerul fu orbitor. Louis îşi strânse pleoapele, vrând parcă să se apere împotriva suferinţei. Zgomotul tunetului sosi simultan, pătrunzând chiar şi prin pliul sonic. În liniştea mormântală care urmă, pământeanul simţi cum particule fine i se depuneau pe umeri, pe gât şi pe dosul mâinilor. Îşi menţinu ochii închişi.

— Ar fi trebuit s-o testezi! i se adresă Kzinului.

— Funcţionează foarte bine. Ne va fi de mare folos.

— La mulţi ani şi s-o stăpâneşti sănătos! N-o îndrepta către tăticuţul, pentru că tăticuţul o să se supere!

— Nu fi răutăcios, Louis!

Ochii încetaseră să-l mai doară. Bărbatul descoperi că atât el, cât şi scuterul său erau acoperiţi cu o pulbere de sticlă. Cioburi zburătoare! Pesemne că într-o primă fază pliul sonic le oprise, apoi le permisese să se depună pe orice suprafaţă orizontală.

Teela pătrunsese deja înăuntru, plutind prin respectiva deschizătură. Neavând încotro, ceilalţi doi se avântară pe urmele ei.

Louis se trezea treptat. Se simţea minunat. Îşi ţinea capul pe un braţ întins, iar acesta se odihnea pe o suprafaţă moale. Braţul îi amorţise.

Se răsuci şi deschise ochii.

Se afla într-un pat, zgâindu-se la tavanul alb. O jenă în coastă se dovedi a fi un picior al Teelei.

Într-o clipă îşi aminti totul!

Descoperiseră patul noaptea trecută — un pat la fel de uriaş ca un teren de minigolf — într-un dormitor enorm aflat în ceea ce ar fi trebuit să fie parterul unui castel tradiţional.

Dar, între timp, mai descoperiseră şi alte minuni.

Castelul se dovedise a fi cu adevărat un castel, nu doar un hotel luxos. O sală de banchete cu o fereastră panoramică înaltă de aproape douăzeci de metri era suficient de uluitoare. Ce mai puteau să zică însă despre mesele care înconjurau o masă de formă inelară ridicată pe un postament! Inelul era plasat în jurul unui scaun cu spătar înalt, aducând cu un tron. În joacă, Teela descoperise cum trebuia să se procedeze pentru a-l ridica până la jumătatea distanţei dintre podea şi plafon şi cum să acţioneze un dispozitiv care amplifica vocea ocupantului până la intensitatea unui tunet. Scaunul se putea roti, iar odată cu el, se rotea şi sculptura de deasupra sa.

Aceasta era foarte luminoasă, fiind realizată sub forma unui cadru cu fire întinse. Păruse a reprezenta o abstracţie până când Teela o făcuse să se rotească. Atunci devenise evident că reprezenta un portret. Efigia unui bărbat lipsit în totalitate de păr.

Era oare un băştinaş? Făcea parte dintr-o comunitate ai cărei membri îşi râdeau feţele şi ţestele? Sau era reprezentantul altei rase, venită de dincolo de curbura Inelului? Probabil că n-aveau s-o afle niciodată. Dar figura era evident umană, dură, frumoasă — figura cuiva obişnuit să comande.

Louis privi tavanul şi-şi reaminti faţa aceea. Obişnuinţa de a comanda se imprimase în ridurile ce-i înconjurau ochii şi gura, iar artistul reuşise să includă respectivele riduri în opera sa.

Castelul fusese o clădire guvernamentală. Totul lăsa să se înţeleagă asta: tronul, sala de banchet, ferestrele ciudate, sursele sale independente de energie. Dar pentru Louis Wu acest lucru reieşea şi din acea figură.

După aceea hoinăriseră prin castel. Pretutindeni găsiseră scări opulent decorate, dar imobile. Nu existau scări rulante, lifturi, covoare rulante. În consecinţă, preferaseră să coboare pentru că le era mai uşor decât să urce. La nivelul cel mai de jos descoperiseră dormitorul.

Patul acela avusese un efect irezistibil asupra celor doi pământeni, după zilele nesfârşite petrecute în şa, după clipele de dragoste desfăşurate pe coclauri, unde se nimerea să poposească flotila. Fără nici o strângere de inimă, îl lăsaseră pe Kzin să continue singur explorarea.

Cine ştie ce mai descoperise Interlocutorul între timp?

Louis se ridică într-un cot. Braţul amorţit revenea la viaţă. Avu grijă să nu-l mişte prea repede. Asta nu se întâmpla niciodată când folosea discurile de dormit , reflectă el, dar ce mai conta… era vorba de un pat.

Unul dintre pereţii dormitorului lăsa să se vadă o piscină secată. Încadrat de zidurile şi podeaua de sticlă, scheletul alb al unui multicleşte îl privea cu găvanele goale ale unui cap în formă de lingură.

Peretele opus, la fel de transparent, oferea o panoramă asupra oraşului de la o înălţime de aproape 300 m.

Louis se rostogoli de trei ori până ajunse la marginea patului. Podeaua era moale, acoperită cu un material a cărui textură şi culoare semăna în mod deconcertant cu barba băştinaşilor. Ajuns la fereastră, Louis privi afară.

Ceva interfera în imaginea sa, aidoma unei mici distorsiuni a unui ecran în trei dimensiuni. În mod conştient, acel amănunt ar fi putut trece neobservat. Cu toate acestea, însă, era supărător.)

Sub un cer alb şi monoton, oraşul conţinea toate nuanţele posibile de gri. Majoritatea clădirilor erau înalte, dar cele foarte înalte făceau ca restul să pară pitice, deoarece aproape ajungeau la parterul castelului plutitor. Mai existaseră şi alte clădiri plutitoare. Louis putea să vadă cicatricele, găurile adânci şi întinse, intercalate între construcţiile oraşului, unde mii de tone de structură se prăbuşiseră.

Dar acest castel de vis dispunea de propria sa sursă de energie, de un dormitor suficient de spaţios pentru a se desfăşura în el o orgie onorabilă, era prevăzut cu o fereastră de la care orice sultan şi-ar fi putut contempla domeniul, observându-şi supuşii mişunând de colo-colo, ca nişte furnici…

Locul acesta trebuia să-ţi dezvolte egocentrismul, îşi zise Louis.

Ceva îi atrase atenţia. Ceva fluturând dincolo de fereastră.

Un fir. O porţiune din el se agăţase de o cornişă, dar un fragment mult mai mare cobora în continuare din aer. Un fir subţire. Putea să-i vadă cele două capete atârnând de cornişă şi coborând spre oraş. Probabil că se lăsase în jos încă din momentul în care începuse să privească pe fereastră, intrând în câmpul său vizual. Necunoscându-i originea, bărbatul îi acceptă prezenţa ca pe un lucru evident. Se întinse gol-puşcă pe covorul lăţos şi admiră căderea firului prin dreptul ferestrei. Se simţea în siguranţă şi în tihnă, poate pentru prima oară de când un laser cu raze X lovise Mincinosul .