Larry Niven - Lumea Inelară

Firul continua să coboare, buclă după buclă de linie neagră prelingându-se din cerul alb-gri. Era suficient de subţire. Cum i s-ar fi putut aprecia lungimea? Cum să numeri fulgii dintr-o furtună de zăpadă?

Deodată, Louis îl recunoscu.

— Bun găsit, îi zise el, de-a dreptul şocat.

Firul de legătură dintre pătratele de umbră. Îi urmase până aici.

Louis urcase cinci etaje până reuşise să-şi găsească micul dejun. Evident, nu se aşteptase să găsească bucătăria în funcţiune. Căuta sala de banchet. Dăduse în schimb peste bucătărie.

Aceasta nu făcuse decât să-i confirme impresiile anterioare. Era nevoie de servitori pentru un autocrat, iar aici existaseră servitori, nu glumă. Bucătăria era enormă. Probabil că fuseseră mulţi bucătari-şefi şi ajutoare care duseseră pe tăvi imense diversele delicatese în sala de banchet, se întorseseră cu farfuriile murdare, le spălaseră, îndepărtaseră resturile…

Existau rafturi pentru fructele şi legumele proaspete, care acum adăposteau praf, coji uscate şi mucegai. Exista şi o cameră frigorifică, în care odinioară atârnaseră carcase de animale. Acum era goală şi caldă. Într-un colţ, se mai zărea un congelator în funcţiune; ar fi fost posibil ca mâncarea pe care o conţinea să mai fie comestibilă, dar Louis nu dorea să rişte.

Nu existau conserve.

Recipientele pentru apă erau uscate.

În afară de congelator, în toată bucătăria nu se zărea vreun dispozitiv mai complicat decât o balama de uşă. Nu existau indicatoare de temperatură sau cronometre. Nu era nimic similar unui prăjitor de pâine. De-a latul încăperii erau întinse sfori cu nişte şomoioage agăţate de ele. Mirodenii?

Louis mai aruncă o privire în jurul său, înainte de a pleca. Dacă n-ar fi procedat astfel, adevărul i-ar fi scăpat.

Iniţial, camera nu fusese o bucătărie.

Atunci ce? Un depozit? O cameră de vizionare trei-D? Probabil ultima. Un zid era foarte negru — o zugrăveală uniformă, care arăta mai proaspătă decât a celorlalţi pereţi — iar pe jos se puteau observa nişte urme, aparţinând probabil fotoliilor şi canapelelor înlăturate.

În regulă. Această încăpere fusese o sală de distracţii. Pesemne, la un moment dat, videoecranul din zid s-a defectat şi nimeni nu s-a priceput să-l mai repare. Ceva mai târziu, bucătăria automată a păţit-o la fel. În consecinţă, marea sală de spectacole trei-D fusese transformată într-o bucătărie manuală. Asemenea bucătării probabil că se înmulţiseră foarte mult, de vreme ce nimeni nu-şi mai amintea cum se repară una automată. Materia primă era adusă înăuntru prin aerotransportoare, din câte-şi dădea seama.

Ce s-a întâmplat însă atunci când acestea s-au stricat, unul câte unul…?

Louis părăsi încăperea.

În cele din urmă, găsi sala de banchet şi singura sursă de hrană din castel pe care se putea baza. Degustă o tabletă din bucătăria scuterului său.

Tocmai îşi termina masa, când intră Kzinul.

Probabil că murea şi el de foame. Se duse glonţ la scuterul său şi-şi programă trei tablete colorate în roşu închis, pe care le înghiţi din trei îmbucături. Abia atunci se întoarse spre Louis.

Îşi pierduse nuanţa albă de strigoi. Cândva, în timpul nopţii, crusta de spumă îşi terminase rolul de cicatrizare a rănilor şi-i căzuse de pe trup. Pielea lui avea o nuanţă sănătoasă de roz (presupunând că rozul era culoarea pielii unui Kzin sănătos), cu câteva urme de cicatrici sudate şi o reţea complicată de vene proeminente.

— Vino cu mine! îi ordonă Interlocutorul. Am găsit o sală a hărţilor.

Sala hărţilor se afla la partea superioară a castelului, ca şi cum constructorii ar fi dorit să-i sublinieze importanţa. Louis gâfâia din greu din cauza urcuşului şi abia reuşind să ţină pasul. Kzinul nu alerga, dar mergea mai repede decât un om.

Ajunse la piciorul ultimului sector de scară în momentul în care, chiar în faţa lui, Interlocutorul trecea printr-o uşă dublă.

Prin deschizătură, bărbatul văzu o bandă orizontală neagră, lată de aproape 20 cm, situată la un metru de podea. Privi dincolo de ea, căutând o dungă similară de albastru deschis, presărată cu sectoare de albastru închis, şi o găsi.

Bingo!

Louis rămase în prag, culegând toate detaliile. Miniaturala Lume Inelară era aproape tot atât de mare ca şi încăperea aceea circulară, având un diametru de aproximativ 40 m. În centrul hărţii se afla un ecran rectangular, masiv, întors în direcţia opusă uşii, dar cu posibilităţi de rotire.

Pe pereţi se zăreau zece globuri rotitoare, montate la înălţime. Ele erau diferite ca mărime şi viteză de rotaţie, dar fiecare avea aceeaşi culoare caracteristică, albastru intens cu pete albe spiralate, aparţinând unei lumi asemănătoare Pământului. Sub fiecare glob se găsea o hartă în secţiune conică.

— Mi-am petrecut toată noaptea în acest loc, lucrând, îi zise Kzinul din spatele ecranului. Am multe noutăţi să-ţi arăt. Vino aici.

Louis se pregătea să se aplece ca să treacă pe sub Inel. Un gând îi opri însă mişcarea. Bărbatul cu atitudine de şoim care domina sala de banchet nu s-ar fi aplecat niciodată atât de mult, nici măcar dacă ar fi trebuit să intre în Sfânta Sfintelor. Pământeanul se îndreptă, deci, direct spre Inel şi trecu prin el, convingându-se că nu era decât o hologramă.

Se opri lângă Kzin.

Ecranul era înconjurat de tablouri de comandă. Toate butoanele erau din argint masiv, fiecare fiind astfel modelat încât să reprezinte capul unui animal. Chiar şi pupitrele erau complicat lucrate în linii curbe şi spiralate. Înfrumuseţare sau decadenţă? se întrebă Louis în sinea iui.

Ecranul era aprins, dar nu avea activat zoomul. Privind în el era ca şi cum te-ai fi uitat la Lumea Inelară din apropierea pătratelor de umbră. Louis încercă o senzaţie de deja vu .

— L-am focalizat mai devreme, zise Kzinui. Dacă-mi aduc bine aminte… — Atinse un comutator şi imaginea se apropie atât de rapid, încât Louis avu impresia că se afla în cădere liberă. — …Aş vrea să-ţi arăt Zidul de Margine. Rrr… încă un pic…

Interlocutorul atinse încă un buton ce înfăţişa un chip fioros şi imaginea alunecă. Acum priveau peste marginea Lumii Inelare.

Fără îndoială, undeva existau nişte telescoape care le furnizau aceste imagini. Unde, însă? Oare erau montate pe pătratele de umbră?

Priveau în jos la munţii înalţi de mii de kilometri. Imaginea se apropia şi mai mult pe măsură ce Kzinul descoperea comenzi de reglaj şi mai fin. Louis se minuna cât de abrupţi erau munţii, le admira naturaleţea cu care se profilau, în ciuda mărimii lor, pe fundalul întunecat al spaţiului.

Abia atunci observă ceva alergând peste piscuri.

Deşi nu era decât o linie de puncte argintii, ştia despre ce era vorba.

— Un accelerator liniar!

— Într-adevăr, încuviinţă Interlocutorul. În absenţa cabinelor de transfer, este singura modalitate rezonabilă de a străbate distanţele Lumii Inelare. Probabil că a fost principalul lor sistem de transport.

— Dar se află la o înălţime de peste 1600 km. Să fie oare lifturi?

— Am găsit puţuri de lift dispuse pe toată lungimea Zidului. De exemplu, aici…

Acum firul argintiu se transformase într-o linie de bucle mici, mult distanţate, ascunse în spatele unui pisc. Un tub extrem de subţire, abia vizibil, era legat de ultima dintre ele şi cobora panta muntelui, spre straturile inferioare ale Lumii Inelare.