Larry Niven - Lumea Inelară

— … Spirele electromagnetice sunt mai dese în apropierea lifturilor şi se răresc în rest, până la peste un milion şi jumătate de kilometri distanţă, preciză Kzinul. Presupun că nu sunt folosite decât pentru demarare şi ghidare. Vehiculul este accelerat până la viteza orbitală, călătoreşte deasupra Zidului cu această viteză relativă de 1200 km/secundă şi este frânat de spirele electromagnetice ale următorului puţ de lift. Poţi ajunge unde doreşti în maximum zece zile, fără a pune la socoteală acceleraţiile şi frânările…

— Evident. Nouă ne-ar lua şaizeci de zile pentru a atinge Silvereyes, cea mai îndepărtată dintre lumile umane, şi de patru ori mai mult timp pentru a traversa spaţiul cunoscut de la un capăt la altul.

— Într-adevăr. Iar suprafaţa Lumii Inelare era mai mare decât întregul spaţiu cunoscut. Când au construit-o, au conceput-o pentru spaţiu locuibil.

— Ai detectat vreun semn de activitate? întrebă Louis. Mai foloseşte cineva acceleratorul liniar?

— Întrebarea e fără sens. Lasă-mă să-ţi arăt…

Imaginea se focaliză, alunecă lateral şi se apropie uşor. Era noapte. Norii întunecaţi alunecau deasupra solului întunecat, când…

— Lumini ale oraşelor. Ei, asta-i… îşi înghiţi Louis cuvintele. Totul se întâmplase prea brusc.

— Aşadar, nu este totul mort! Atunci, poate că ne vor veni în ajutor…

— Nu cred. Bănuiesc că şansele sunt reduse… ah!

— Pe mintea întunecată a lui Finagle!

Castelul, evident castelul lor, plutea maiestuos deasupra unui câmp de lumini. Ferestre… panouri luminoase… fluxuri de lumină mişcătoare pe verticală… alte clădiri plutitoare… totul era minunat.

— Înregistrări! Să le ia naiba! Credeam că sunt transmisii în direct! Pentru o singură clipă, li se păruse că toată căutarea lor se sfârşise.

Oraşe luminate, marcate pe hartă, aşteptându-i… Numai că aceste imagini trebuie să fi fost vechi de milenii sau eoni.

— Şi eu am nutrit aceeaşi speranţă noaptea trecută, timp de mai multe ore. Doar în momentul când n-am mai fost în stare să găsesc brazdele lungi săpate de aterizarea Mincinosului , am început să bănuiesc adevărul.

Incapabil să scoată vreun cuvânt, Louis îl bătu uşor pe umărul roz, lipsit de blană. Kzinul ignoră gestul.

— …După ce am localizat castelul, lucrurile au mers mai rapid. Priveşte…

Interlocutorul făcu imaginea să se mişte rapid spre babord. Peisajul întunecat deveni ceţos, pierzându-se orice detaliu. Imediat ajunseră deasupra unui ocean întunecat.

Camera păru să se retragă.

— Vezi? mârâi Kzinul. Golfurile unuia dintre marile lor oceane sărate se află chiar în drumul nostru spre zidurile de margine. Oceanul este de câteva ori mai mare decât oricare altul de pe planeta noastră sau de pe Pământ, iar golful este mai întins decât cel mai mare ocean al nostru.

— Altă întârziere! Nu putem să trecem pe deasupra lui?

— Poate că da. Dar o să întâlnim o nouă problemă, mai serioasă decât asta, continuă Kzinul, apăsând alt buton.

— Stai aşa! Vreau să arunc o privire asupra acestor grupuri de insule.

— De ce? Crezi că ne-am putea opri acolo pentru aprovizionare?

— Nu… Vezi cum tind să formeze aglomerări, intercalând fâşii mari de apă între ele? Uită-te la grupul ăsta!

Şi Louis încercui imaginea de pe ecran cu degetul arătător.

— Nu înţeleg.

— Şi la grupul ăla, plasat în ceea ce tu numeşti un golf, şi la harta aceea din spatele tău. Continentele sunt un pic distorsionate din cauza proiecţiei conice… Acum pricepi? Zece planete, zece grupuri de insule. Nu la scara unu la unu, fireşte! Pariez însă că insula aceea este tot atât de mare cât Australia, iar continentul originar nu pare mai mare decât arată Eurasia pe glob.

— Ce remarcă sinistră! Louis, asta reprezintă o mostră tipică de simţ al umorului la oameni?

— Nu, nu-i vorba de aşa ceva. De sentimente! Doar dacă…

— Poftim?

— Nu m-am gândit şi la posibilitatea asta. Prima generaţie a fost nevoită să renunţe la planetele proprii, dar a dorit să păstreze o amintire a tărâmului pierdut. Trei generaţii mai târziu lucrul ăsta a devenit distractiv. Întotdeauna se întâmplă la fel.

Când Interlocutorul se asigură că Louis terminase, întrebă cumva neîncrezător:

— Voi oamenii, chiar credeţi că puteţi înţelege şi cum gândeşte un Kzin?

Bărbatul zâmbi şi clătină din cap.

— E în ordine, oftă uşurat Kzinul şi schimbă subiectul: Am pierdut multă vreme noaptea trecută examinând cel mai apropiat astroport.

Se aflau în centrul Lumii Inelare miniaturale, privind printr-o fereastră a timpului. Trecutul pe care-l vedeau fusese unul de realizări extraordinare. Interlocutorul reglase ecranul pe un astroport, o trambulină imensă situată la exteriorul unuia dintre zidurile de margine. În acel moment, se putea observa cum un enorm cilindru, cu capetele teşite şi împestriţat de luminiţele a peste o mie de hublouri, aterizase în câmpurile electromagnetice de captură. Respectivele câmpuri străluceau în nuanţe pastelate, probabil pentru ca operatorii să le poată controla vizual.

— Înregistrarea este în buclă. Am urmărit-o şi noaptea trecută. Pasagerii par că intră direct în Zidul de Margine, de parcă ar avea loc un fel de proces de osmoză.

— Mda, mormăi Louis, extrem de deprimat.

Astroportul se afla departe de drumul lor, în sensul de rotaţie. În comparaţie cu această distanţă, cea pe care tocmai o parcurseseră părea infimă.

— Am urmărit şi plecarea unei nave. Nu foloseau acceleratorul liniar decât la aterizări, pentru a potrivi viteza navei la cea a astroportului. Pentru decolări, pur şi simplu lăsau nava să cadă în spaţiu, la fel cum a presupus ierbivorul. Îţi aminteşti ce spunea despre uşa-trapă? Lumea Inelară se roteşte suficient de rapid pentru ca o astronavă colectoare să funcţioneze. Mă asculţi, Louis?

Bărbatul scutură din cap.

— Scuză-mă! Mă gândeam doar că asta mai adaugă încă un milion de kilometri la cei ce ne rămăseseră de parcurs.

— Poate că vom reuşi să utilizăm sistemul lor de transport, micul accelerator liniar de pe coama Zidului de Margine.

— Nici o şansă! Probabil că acum nu mai e bun de nimic. Civilizaţia s-ar fi răspândit dacă ar fi avut la dispoziţie un sistem de transport în funcţiune. Şi chiar dacă ar funcţiona, nu ne îndreptăm spre un lift…

— Ai dreptate, confirmă Kzinul. Am căutat şi eu unul.

Pe ecranul rectangular se observa acum astronava. Navete zburătoare depliau tuburi telescopice, îndreptându-le spre sasul principal, iar pasagerii începuseră îmbarcarea.

— Să ne schimbăm destinaţia?

— În nici un caz! Astroportul rămâne cea mai bună şansă a noastră.

— Chiar aşa?

— Evident, la naiba! Oricât de mare ar fi, Inelul rămâne totuşi o lume-colonie şi întotdeauna pe o astfel de lume civilizaţia se adună în jurul astroporturilor. Acolo sosesc astronavele plecate de pe planetele de origine pline de noi inovaţii tehnologice. Noi am presupus că băştinaşii şi-au abandonat planetele de origine. Dar e posibil ca aceste nave să mai sosească! repetă încăpăţânat Louis. De pe lumile abandonate! Plecate de acolo cu secole în urmă. Nu uita că astronavele colectoare sunt supuse dilatării timpului…

— Speri să-i întâlneşti pe bătrânii astronauţi încercând să-i înveţe meşteşugul zborului pe sălbaticii care l-au uitat? rânji Kzinul. S-ar putea să ai dreptate. Eu unul m-am săturat însă de această structură, iar astroportul este foarte departe. Ce să-ţi mai arăt, Louis, pe această hartă electronică?