Larry Niven - Lumea Inelară

O mână neomenesc de mare îl apucă de umăr şi-l ridică. Cuprins încă de convulsii, dădu nas în nas cu Interlocutorul, la nivelul ochilor acestuia.

— Louis, trebuie să-mi explici comportarea ta jignitoare!

Louis făcut un efort supraomenesc.

— Un f…f… fel de zeu al războiului! reuşi el să rostească şi izbucni iar în hohote.

Teela începu să sughiţă din cauza râsului.

Kzinul îl lăsă jos şi aşteptă încheierea crizei.

— Pur şi simplu nu mai eşti suficient de impresionant pentru a face pe zeul, îngăimă bărbatul câteva minute mai târziu.

— Dar dacă i-aş face bucăţi pe câţiva dintre ei cu mâinile goale poate că atunci m-ar accepta…

— Te-ar respecta de la distanţă, s-ar ascunde din faţa ta, ceea ce nu ne-ar aduce nici un folos. Nu, va trebui să aşteptăm să-ţi crească la loc blana, şi chiar şi atunci va trebui să avem cu noi taspul lui Nessus.

— Păpuşarul nu e accesibil!

— Dar…

— Am spus că nu e accesibil! Cum o să-i contactăm pe băştinaşi?

— Tu va trebui să rămâi aici. Vezi ce reuşeşti să mai afli din camera hărţilor. Teela şi cu mine… — brusc, pământeanul îşi aduse aminte de ceva — Teela, tu încă n-ai văzut camera hărţilor.

— Cum arată?

— Rămâi aici şi cere-i Kzinului să ţi-o arate. Voi coborî singur. Mă puteţi urmări prin discurile de comunicaţie. Veniţi după mine doar dacă dau de necazuri. Kzinule, vreau laserul tău de semnalizare!

Interlocutorul mârâi, darii dădu arma. Îi rămânea, totuşi, dezintegratorul Slaver.

De la 300 m înălţime Louis auzi cum tăcerea reverenţioasă a băştinaşilor se transformă într-un murmur de uimire, şi în acea clipă îşi dădu seama că-l zăriseră, o mică scânteie desprinzându-se de fereastra castelului. Coborî încet către ei.

Murmurul nu se stinse — fu suprimat. Se putea simţi diferenţa.

Apoi începu litania.

— O lungesc, spusese mai devreme Teela. Nu prea ţin ritmul. Sună fals.

Imaginaţia bărbatului o luase un pic razna şi, de aceea, litania îl surprinse. Lucrurile se desfăşurau mai bine decât se aşteptase.

Presupuse că indivizii adunaţi în piaţă cântau pe o scară de douăsprezece tonuri. Octava folosită pe cele mai multe dintre lumile oamenilor era şi ea o scară cu douăsprezece tonuri, dar cu anumite diferenţe. Nu era de mirare că tânăra avusese impresia că melodia era falsă.

Dar avea într-adevăr pasaje prea lungi. Era o muzică de biserică, lentă şi solemnă, repetitivă, fără armonie. În schimb, impresiona prin grandoare.

Piaţa era imensă, iar cele o mie de persoane reprezentau o schimbare dramatică după săptămânile de singurătate. De fapt, acolo ar fi putut încăpea de zece ori mai mulţi oameni. Difuzoarele i-ar fi putut ajuta pe toţi să ţină ritmul, însă asemenea înlesniri dispăruseră. Un om izolat, cocoţat pe un piedestal din mijlocul piaţetei, îşi agita braţele, dar nimeni nu se uita la el. Toţi îl priveau pe Louis Wu.

Cu toate acestea, muzica era superbă.

Teela nu putea simţi această frumuseţe. Muzica pe care o auzise ea provenea din înregistrări şi aparate de redare în trei dimensiuni, întotdeauna receptată prin intermediul unui microfon. O asemenea muzică putea fi amplificată, rectificată, vocile erau multiplicate sau accentuate, inexactităţile erau înlăturate. Teela Brown nu ascultase niciodată o melodie pe viu.

Louis Wu avusese această experienţă. În consecinţă, reduse viteza scuterului pentru a lăsa timp nervilor săi să se adapteze ritmurilor. Îşi aminti de concertele date de coruri pe munţii ce înconjurau Oraşul Prăbuşirii; ele cuprindeau de două ori mai mulţi cântăreţi, iar cântecele sunaseră altfel datorită cadrului natural, dar şi pentru că atunci cântase şi el. Acum, în timp ce lăsa muzica să vibreze în interiorul său, urechile începură să i se adapteze la uşoara asprime a notelor grave, la amestecarea vocilor, la repetiţii, la ritmul lent şi maiestuos.

Brusc, îşi dădu seama că era tentat să li se alăture cântând. Asta n-ar fi o idee bună, gândi el în timp ce-şi îndrepta scuterul spre piaţă.

Piedestalul din centru susţinuse odinioară o statuie. Pământeanul identifică amprentele paşilor cu aspect uman, fiecare măsurând peste un metru lungime, care marcau locul unde se aflase statuia. Acum, în acel loc exista un fel de altar triunghiular. Un individ stătea cu spatele la acesta, dirijându-i pe cei care cântau.

O sclipire roz, deasupra unei robe cenuşii… Louis presupuse că individul purta un acoperământ pe cap, probabil o cagulă roz.

Se hotărî să coboare chiar pe piedestal. Îl atinse chiar în momentul în care dirijorul se întorsese cu faţa spre el. De uimire, bărbatul aproape că-şi avarie scuterul în aterizare.

Era cea mai rozalie ţeastă din câte văzuse vreodată. Unică în marea de chipuri blonde, lăţoase, având obrajii acoperiţi de bărbi la fel de blonde, faţa respectivului individ era la fel de lipsită de păr ca şi cea a lui Louis Wu.

Cu o gestică fermă şi amplă, ţinându-şi palmele întoarse în jos, omul prelungi ultima notă a imnului… timp de câteva secunde… apoi o curmă brusc. O fracţiune de secundă mai târziu, ecoul ei răsună în colţurile pieţei… Preotul (?) îl înfruntă într-o linişte deplină.

Era de statura lui Louis Wu, fiind înalt pentru un băştinaş. Pielea feţei şi a ţestei era atât de palidă, încât părea translucidă, făcându-l să semene cu albinoşii de pe Am Făcut-O. Probabil că se răsese cu un brici nu prea ascuţit în urmă cu mai multe ore, deoarece acum fire mici de păr îi penetrau pielea, adăugând o nuanţă de gri pe toată faţa, cu excepţia celor două cercuri din jurul ochilor.

Individul îi vorbi cu o notă de reproş în glas, sau cel puţin aceasta fu impresia lui Louis. Discul translator intră imediat în funcţiune:

— Aşadar, aţi venit, în cele din urmă…

— N-am ştiut că suntem aşteptaţi, îi răspunse cinstit Louis. N-avea destulă încredere în capacităţile sale pentru a încerca de unul singur Gambitul zeilor. De-a lungul vieţii, învăţase că debitarea unui şir consistent de minciuni putea deveni o treabă a naibii de complicată.

— Ai păr pe cap, i se adresă preotul. Se poate presupune că sângele tău este impur, o, Inginerule!

Deci asta era! Pesemne că rasa Inginerilor fusese cu totul lipsită de păr şi de aceea preotul fusese nevoit să-i imite, scrijelindu-şi pielea cu un brici tocit. Sau… oare Inginerii folosiseră creme depilatoare sau ceva similar doar pentru că lucrul acesta fusese la modă? Trăsăturile preotului semănau foarte mult cu cele ale efigiei din sala de banchet.

— Sângele meu nu trebuie să te privească, îi răspunse Louis, schimbând subiectul. Ne aflăm pe drumul către Zidul de Margine. Ce ne poţi spune despre traseul nostru?

— Îmi ceri informaţii mie? căscă ochii mari preotul. Tu, un Inginer?

— Nu sunt un Inginer, răspunse Louis, pregătindu-se să activeze pliul sonic.

Celălalt părea şi mai uimit.

— Atunci de ce eşti pe jumătate lipsit de păr? Cum poţi zbura? Ai furat secretele cerului? Ce vrei de la noi? Ai venit să-mi furi credincioşii?

Evident, ultima întrebare era cea mai importantă.

— Ne aflăm în drum spre Zid. Tot ce vreau sunt informaţii.

— Cu siguranţă, răspunsurile se află în Cer…

— Nu fi obraznic! îl avertiză Louis cu o voce egală.

— Dar ai coborât direct din Cer! Te-am văzut cu ochii mei!

— Ah, castelul ! Am trecut prin castel, dar n-am aflat prea multe lucruri. Inginerii erau cu adevărat lipsiţi de păr?