Larry Niven - Lumea Inelară

Apoi ceva sau cineva luase cunoştinţă de faptul că ei foloseau o frecvenţă rezervată. Rezervată de către cine şi cu ce scop şi de câtă vreme? De ce nu existaseră obiecţii până acum? Louis bănuia că era vorba de o maşină abandonată, asemănătoare instalaţiei de protecţie împotriva meteoriţilor care-l doborâse pe Mincinos . Poate că aceasta din urmă funcţiona doar intermitent.

Şi discul Kzinului se înfierbântase până la roşu, arzându-i palma. Aveau să treacă zile până să-şi poată folosi din nou mâna, chiar dacă dispunea de miraculoasele medicamente militare Kzinti. Muşchii afectaţi trebuiau să se regenereze.

Era posibil ca hărţile să se dovedească extrem de utile. O civilizaţie care reînvie îşi face apariţia mai întâi în jurul marilor metropole. Flotila ar fi putut trece pe deasupra acestora, căutând indicii luminoase sau urme de fum.

Butonul de apel al lui Nessus lumina pe pupitru, poate de câteva ore. Louis răspunse apelului. La început, văzu coama maronie a celuilalt ridicându-se încet în ritmul respiraţiei. Un moment se întrebă dacă acesta nu căzuse iarăşi în letargie catatonică. Imediat însă Păpuşarul îşi ridică un cap triunghiular şi cântă:

— Bine te-am găsit, Louis! Ce veşti ai pentru mine?

— Am găsit o construcţie plutitoare şi o cameră cu hărţi.

Îi povesti despre castelul denumit Cer, despre camera hărţilor, despre ecran, despre hărţi şi globuri, despre preot, fără să omită poveştile sale şi modelul său de Univers. Apoi, după ce răspunse la o grămadă de întrebări, se gândi să pună şi el una.

— Ascultă, discul tău translator mai funcţionează?

— Nu, Louis. Cu puţin timp în urmă, s-a încins până la alb, înspăimântându-mă de moarte. Dacă aş fi fost mai bine informat, precis aş fi intrat în comă catatonică. Din fericire însă ştiam prea puţine lucruri…

— Şi celelalte au păţit la fel. Cel al Teelei a ars în cutia sa şi a făcut o gaură în scuter. Kzinul şi cu mine ne-am ales cu mâinile arse. Cred că va trebui să învăţăm limba Lumii Inelare.

— Aşa cred şi eu.

— Aş fi vrut ca bătrânul să-şi fi putut aminti ceva despre prăbuşirea civilizaţiei. Am o bănuială…

Şi pământeanul descrise teoria sa despre coloniile de bacterii mutante.

— Pare posibil, răspunse Păpuşarul într-un târziu. Odată ce au pierdut secretul transmutaţiei, nu se vor mai redresa niciodată.

— De ce nu?

— Priveşte în jurul tău, Louis. Ce vezi?

Bărbatul se conformă. Văzu o furtună luminată de fulgere desfăşurându-se în faţa sa; văzu mai multe dealuri, văi, un oraş în depărtare, vârfurile gemene ale unor munţi atinse de transparenţa murdară a materialului de fundaţie…

— Aterizează oriunde pe Lumea Inelară şi sapă. Ce vei găsi?

— Ţărână, răspunse Louis.

— Şi mai departe?

— tot ţărână. Strat de rocă. Material de fundaţie…

Aproape în acelaşi moment în care rosti ultimele cuvinte, avu impresia că întreg peisajul începea să se altereze. Nori de furtună, munţi, oraşul dinspre sensul de rotaţie şi celălalt oraş, rămas în urmă, liziera strălucitoare, situată departe în faţa sa, la orizontul infinit, care putea fi o mare sau un alt câmp ucigaş de Flori-Oglindă… acum totul părea o butaforie. Deosebirea dintre orice planetă şi Lumea Inelară era aidoma celei dintre o faţă omenească şi o mască de ceară.

— Sapă pe orice planetă, îl auzi ca prin vis pe Păpuşar, şi în cele din urmă vei descoperi un anumit tip de minereu. Aici nu vei găsi decât doisprezece metri de sol şi apoi vei da de fundaţia Inelului. Acest material nu poate fi prelucrat. Dacă cineva ar reuşi să-l perforeze, ar da de vid — o răsplată crudă pentru efortul depus. Presupunând că pe Inel ar fi existat o civilizaţie capabilă să-l construiască, rezultă ca o consecinţă logică faptul că ea ar fi trebuit să dispună de o metodă ieftină de transmutaţie. Dacă o asemenea civilizaţie pierde această tehnică, nu contează cum, ce mai rămâne? Evident, aici nu există stocuri de materii prime, şi nici minereuri… Întregul metal de pe Inel se află în maşini, unelte şi în rugină. Chiar posibilitatea de a extrage minereurile de pe alte planete sau asteroizi ar fi anihilată, deoarece în jurul acestei stele n-a mai rămas nimic altceva. O asemenea civilizaţie s-ar prăbuşi fără a se mai putea ridica vreodată.

— Când ţi-ai dat seama de toate astea? întrebă Louis, cu oarecare timiditate.

— În urmă cu câtva timp. Totuşi acest amănunt nu mi s-a părut să aibă importanţă pentru supravieţuirea noastră.

— Prin urmare, nu te-ai mai obosit să ne anunţi…

Şi câte ore irosise încercând să rezolve aceeaşi problemă! Totul părea atât de evident acum. Ce capcană, ce capcană teribilă, pentru nişte fiinţe inteligente!

Louis privi drept înainte, parţial conştient de faptul că imaginea lui Nessus dispăruse de pe pupitru. Furtuna era acum mai aproape şi mai intensă. Fără îndoială că pliurile sonice puteau să-i protejeze, dar…

Era mai bine să treacă pe deasupra ei. Bărbatul apăsă o manetă şi flotila se înălţă spre acoperişul gri, către norii care atârnau deasupra lor încă de când se aflau în castel.

Mintea lui începu să o ia razna…

Învăţarea unui nou limbaj avea să le ia destul timp; în schimb, ar fi fost imposibil să-şi însuşească un nou limbaj la fiecare aterizare. O întrebare devenea acum crucială: Cât timp trecuse de când locuitorii Inelului se reîntorseseră la stadiul de barbarie? Cât timp trecuse de când vorbiseră cu toţii aceeaşi limbă? Cât de diferite erau dialectele locale de limba originală?

Universul se înceţoşă, apoi deveni în întregime cenuşiu. Intraseră în nori. Tentacule de ceaţă se agitau în jurul buclelor formate de pliurile sonice ale scuterelor. Apoi flotila ieşi la lumina soarelui.

La orizontul infinit al Lumii Inelare, un imens ochi albastru privea spre Louis Wu, pe deasupra unui strat infinit de nori.

Dacă Dumnezeu ar fi avut capul de mărimea Lunii, atunci acesta ar fi trebuit să fie ochiul său.

Louis avu nevoie de câteva clipe pentru a putea reflecta la cele văzute. Alte câteva clipe, creierul său refuză să accepte evidenţa. Curând, întreaga imagine începu să se stingă, aidoma unei holograme prost luminate.

Peste zumzetul din urechile sale auzi ţipătul cuiva.

„Sunt mort?” se întrebă el. Apoi: „Oare Nessus strigă?” Dar Păpuşarul îşi întrerupsese legăturile. Era Teela. Teela, cea care niciodată nu ştiuse ce este frica, deoarece norocul o protejase. Fata îşi acoperise faţa cu palmele, ascunzându-se de acea privire albastră.

Ochiul zăcea nemişcat în faţă, spre babord, lăsând impresia că-i atrăgea spre el.

„Sunt mort? Creatorul a venit să mă judece? Dar care Creator? Al cui?”

În sfârşit, pentru Louis Wu sosise momentul de a se decide în care Creator trebuia să creadă, presupunând că exista vreunui.

Ochiul era albastru şi alb — un glob alb şi o pupilă albastră. Alb datorită norilor, albastru datorită distanţei. La o primă privire, ai fi putut crede că era o porţiune de cer.

— Louis! urlă Teela. Fă ceva!

„Nu este adevărat!” îşi zise Louis. Gâtlejul său se preschimbase într-un sloi de gheaţă. Gândurile îi alergau sub ţeastă ca nişte şobolani prinşi în cursă. „Universul e mare, dar anumite lucruri sunt imposibile.”

— Louis!

Bărbatul îşi regăsi glasul.

— Interlocutorule! Hei, Kzinule, spune-mi dacă observi ceva deosebit! Felina lăsă să se scurgă ceva timp înainte de a răspunde: