Larry Niven - Lumea Inelară

— Dinspre tribord şi dinspre babord, interveni Louis.

— Pe astea le putem ignora, spuse Păpuşarul crispat. Dar aerul ce se deplasează din sensul de rotaţie va deveni puţin mai uşor decât aerul înconjurător şi se va ridica. Aerul provenit din direcţie opusă va deveni puţin mai greu.

Louis nu avea o imagine prea clară a fenomenului.

— De ce? întrebă el.

— Pentru că vine din contrasensul de rotaţie. Viteza sa de rotaţie se măreşte uşor, în raport cu Inelul. Forţa centrifugă îl face să se lase uşor în jos, şi astfel ajunge să formeze pleoapa inferioară a ochiului. Ridicându-se, aerul din sensul de rotaţie formează pleoapa superioară. Există un efect de spirală, dar axa vârtejului este orizontală, în timp ce pe o planetă obişnuită ar fi verticală.

— Dar este un efect atât de minor!

— Este însă unicul efect, Louis. Nu există nimic care să interfereze cu el sau care să-l oprească. Poate că acţionează continuu timp de mii de ani, făurind în cele din urmă ceea ce vedem acum.

— Posibil.

Acum Ochiul părea mai puţin înfricoşător. După cum dedusese Păpuşarul, putea reprezenta un fel de furtună. Avea toate culorile unei furtuni — nori negri în partea inferioară, nori albi, iluminaţi de soare, în partea superioară şi ochiul întunecat al furtunii pe post de iris.

— Bineînţeles, rămâne problema pierderii de aer. De ce dispare aerul în centrul furtunii?

— Poate că mai există o pompă care funcţionează…

— Mă îndoiesc, Louis. Dacă ar fi aşa, distorsiunile atmosferice din această zonă ar fi fost planificate.

— De ce?

— Ai remarcat zonele în care materialul de fundaţie străpunge solul şi stratul de rocă? Cu siguranţă că o asemenea eroziune n-a fost planificată. Ai remarcat că astfel de zone au apărut tot mai frecvent, pe măsură ce ne-am apropiat de acest loc? Mai mult ca sigur că Ochiul a perturbat curenţii atmosferici pe milioane de kilometri, de jur împrejur, ceea ce reprezintă o suprafaţă mult mai mare decât cea a planetei tale sau a planetei mele.

De data asta veni rândul pământeanului să fluiere.

— Dar… atunci… oh, acum înţeleg! Trebuie să fi fost o perforaţie provocată de un meteor, chiar în centrul furtunii…

— Fireşte! Îţi dai seama de importanţa acestui aspect? Fundaţia Inelului poate fi străpunsă.

— Dar nu cu utilajele pe care le avem noi la dispoziţie.

— Ai dreptate. Totuşi trebuie să aflăm dacă acolo există o perforaţie.

Acum spaima ce-l cuprinsese mai devreme i se părea bărbatului ca amintirea unui coşmar. Calmul analitic al Păpuşarului era contagios. Louis Wu privi fără teamă furtuna drept în Ochi şi zise:

— Va trebui să mergem acolo şi să vedem! Crezi că vom fi în siguranţă dacă vom zbura prin iris?

— Ar trebui să nu conţină decât aer curat şi liniştit într-un vid parţial.

— În ordine! Am să le transmit şi celorlalţi veştile bune. O să zburăm cu toţii prin Ochiul furtunii.

Pe măsură ce se apropiau de iris, cerul se întuneca. Oare acolo, sus, se înnopta? Imposibil de spus. Norii tot mai negri şi denşi făceau ei înşişi suficient întuneric.

Ochiul măsura cel puţin 160 km de la un colţ la celălalt şi avea o înălţime de aproape 65 km. Contururile sale păreau că se înceţoşează pe măsură ce se apropiau. În schimb, deveneau vizibili curenţii şi straturile ce-l alcătuiau. Adevărata lui formă începea să se dezvăluie: un tunel în care se învârtejeau mai multe vânturi, având cu aproximaţie aceeaşi putere, şi a cărui secţiune transversală avea aspectul unui ochi uman.

Dar încă arăta ca un ochi, şi ei se năpusteau spre irisul acestuia.

Era ca şi cum te-ai fi prăbuşit în Ochiul lui Dumnezeu. Efectul vizual era teribil, îngrozitor, devenind totodată comic din cauza superfinisării. Louis nu ştia dacă era cazul să râdă sau să urle. Sau s-o ia la fugă… La urma urmei, ar fi fost de ajuns un singur observator pentru a afla dacă există o gaură în fundaţia inelului. Iar el ar fi putut să folosească o rută ocolitoare…

Dar ajunseseră înăuntru.

Zburau printr-un coridor iluminat de fulgere. Fulgera aproape în permanenţă, în faţă şi în spate şi pe ambele laturi. Pe o distanţă uniformă împrejurul lor, aerul era limpede, dar dincolo de regiunea irisului nori negri şi opaci se roteau mai repede decât uraganele.

— Mâncătorul-de-frunze a avut dreptate, rosti Kzinul pe un ton apăsat. Nu este decât o furtună.

— Ciudată treabă! hohoti Louis. A fost singurul dintre noi patru care n-a fost cuprins de panică la vederea Ochiului. Cred că Păpuşarii nu sunt superstiţioşi.

— Văd ceva în faţa noastră! anunţă Teela.

În podeaua tunelului se zărea o adâncitură. Louis se încruntă din cauza tensiunii şi-şi lăsă uşor mâinile pe comenzi. Ar fi fost posibil ca deasupra adânciturii să aibă probleme.

De fapt, acum era mai puţin îngrijorat, mai puţin tensionat decât atunci când intraseră în Ochi. Ce puteau să păţească într-un loc pe care până şi un Păpuşar îl găsise sigur?

Pe măsură ce se apropiau de adâncitură, norii şi fulgerele se învălmăşeau în jurul lor.

Cei trei reduseră viteza şi zăboviră un timp deasupra adânciturii, cu motoarele scuterelor luptând din greu împotriva curentului aspirator. Pătrunzând prin pereţii surzi ai pliurilor sonice, furtuna le urla în urechi.

Era ca şi când ai fi privit într-un coş de furnal. Evident, aerul dispărea acolo jos, dar oare era aspirat de o pompă puternică sau era trimis spre stele printr-o crăpătură din podeaua Lumii Inelare? De fapt, nu prea reuşeau să vadă mare lucru…

Louis nu observase când Teela se desprinsese de grupul lor. Se afla prea departe, lumina pâlpâitoare era prea stranie şi chiar în acel moment el privea în jur. Observă ceva minuscul pătrunzând în coş, dar nu-i dădu mare atenţie.

Apoi auzi ţipătul Teelei purtat de urletul furtunii.

Pe pupitru imaginea chipului său era clară. Fata privea în jos, îngrozită.

— Ce este? urlă bărbatul.

— …m-a prins! veni răspunsul, abia auzit.

Louis privi în jos.

Între marginile sale rotitoare şi conice, coşul părea transparent. Era constant luminat, nu de fulgere, ci de efectele de tub catodic provocate de diferenţele de tensiune într-un vacuum aproape complet. Acolo, jos, era un fel de… ceva ce aducea cu un aeroscuter dacă cineva ar fi fost atât de tâmpit să-şi coboare aparatul într-un vârtej infernal doar pentru aprivi mai îndeaproape o gaură căscată spre spaţiul exterior…

Louis simţi că i se face rău. Totul era pierdut…

Încercă să privească în altă parte, dar nu-şi putea desprinde ochii de pe pupitru. Fata se uita în jos, urmărind ceva care o îngrozea…

Iar din nas îi curgeau firişoare de sânge.

La un moment dat, bărbatul observă că teroarea i se ştergea treptat de pe chip, făcând loc calmului dinaintea morţii. Fata era pe punctul de a leşina. Anoxie? Pliul sonic ar fi putut s-o protejeze împotriva vidului, dar pentru asta trebuia mai întâi activat.

Pe jumătate conştientă, Teela privi către Louis Wu.

— Fă ceva! îl imploră ea. Fă ceva! Apoi capul tinerei căzu, izbind pupitrul.

Louis îşi înfipsese dinţii în buza inferioară; putea să simtă gustul propriului sânge. Se uită în jos, în hornul de nori spiralaţi de culoarea neonului şi se simţi aidoma unei bule de aer deasupra vârtejului provocat de orificiul de evacuare a apei dintr-o cadă. Observă o mică licărire care trebuia să provină de la scuterul Teelei…