Larry Niven - Lumea Inelară

Louis încercă şi el să doarmă. O vreme moţăi. La un moment dat se trezi în lumina strălucitoare a zilei şi remarcă umbra marginii şanţului căzând dincolo de el. Tresări şi adormi la loc.

Mai târziu, se trezi din nou, acoperit de o transpiraţie rece. Umbrele! Dacă s-ar fi ridicat în picioare să privească, ar fi fost făcut scrum!

Norii reveniseră, împiedicând astfel răzbunarea florilor.

În sfârşit, într-o parte, lumina începu să scadă. Cum cerul se întuneca, Louis se hotărî să-i trezească pe ceilalţi.

Zburau pe sub nori. Era vital pentru ei să poată vedea Florile-Oglindă. Dacă zorii s-ar fi apropiat în timp ce flota ar fi continuat să planeze deasupra lor, ar fi fost nevoiţi să-şi,sape o nouă ascunzătoare pentru ziua următoare.

Din când în când, Louis îşi cobora scuterul, pentru a privi peisajul mai îndeaproape. Zburară timp de o oră… apoi florile începură să se rărească.

Ajunseră într-o regiune cu mai puţine plante ucigaşe. În schimb, se zăreau o sumedenie de lăstari răsăriţi pe jumătate printre rămăşiţele pădurii proaspăt arse. Se părea că în această zonă iarba încă nu abandonase lupta cu ciudatele flori.

În cele din urmă nu mai observară nici una. În sfârşit, Louis putea să adoarmă.

Dormise ca un drogat. Era încă noapte atunci când se trezi. Privi în jurul său şi remarcă o sclipire în faţă, în sensul de rotaţie.

Buimac cum era, crezu la început că este un licurici prins în pliul sonic sau altceva asemănător. Dar luminiţa rămase şi după ce-şi frecă bine ochii.

Apăsă butonul de apel al Kzinului.

Luminiţa crescu, apropiindu-se. Profilată pe fundalul întunecat al nopţii Lumii Inelare, părea un punct în care se reflecta lumina solară.

Nu putea fi o Floare-Oglindă. Nu noaptea.

Putea fi o casă, îşi zise bărbatul în sinea lui. Dar de unde ar fi luat băştinaşii lumina? Apoi, o casă ar fi rămas de mult în urmă la viteza asta. Cu un asemenea aeroscuter, reglat pe viteza sa de croazieră, puteai traversa în două ore şi jumătate întregul continent nord-american.

Luminiţa aluneca încet în dreapta lor. Kzinul încă nu-i răspunsese.

Louis îşi scoase scuterul din formaţie şi prinse să orbecăie în întuneric. În spatele său flota aflată tot sub comanda Interlocutorului, la insistenţele acestuia, avea acum doar forţa a două unităţi. Louis încercă să-şi reamintească poziţia Kzinului şi se îndreptă spre el.

Undele de şoc şi pliul sonic se puteau vedea ca o uşoară aură în lumina uşor înceţoşată a Arcadei — o reţea de linii drepte ce convergeau într-un punct. Scuterul Kzinului şi silueta lui fantomatică păreau prinse în pânza unui păianjen Euclidian.

Apropiindu-se periculos de mult de celălalt, bărbatul aprinse şi stinse proiectoarele. În întuneric, observă că stafia devine imediat atentă. Louis îşi conduse cu grijă scuterul între Kzin şi punctul luminos, apoi îşi acţionă din nou proiectoarele.

Kzinul activă intercomunicaţia.

— Da, Louis. Am remarcat şi eu, acum. Chestia aia luminoasa e pe punctul de a ne depăşi.

— Atunci hai să vedem despre ce este vorba!

— Foarte bine! răspunse Interlocutorul, virând spre punctul luminos.

Dădeau ocoluri în întuneric, aidoma unor muşte curioase învârtindu-se în jurul unei sticle de bere. Era vorba de un castel de zece etaje, care plutea la o înălţime de câteva sute de metri şi care era luminat precum pupitrul de comandă al unei rachete străvechi.

O imensă fereastră panoramică, curbată astfel încât să alcătuiască şi pereţii şi acoperişul, se deschidea deasupra unei cavităţi având volumul unei săli de operă. În interior, un labirint de mese înconjurau o scenă circulară. Deasupra lor, într-un spaţiu de aproape 20 m, se afla doar o sculptură abstractă.

Era o nouă surpriză a Lumii Inelare. Pe Pământ ar fi fost o crimă să laşi în zbor un vehicul fără pilot automat. Indiferent unde ar fi căzut, ar fi putut să omoare pe cineva. Aici în schimb, existau mii de kilometri pătraţi de sălbăticie, clădirile stăteau suspendate deasupra oraşelor şi conţineau spaţiu suficient pentru musafiri înalţi de douăzeci de metri.

Sub castel se găsea un oraş, care însă era cufundat în beznă. Kzinul trecu pe deasupra lui precum un vultur, scrutându-l în lumina albastră a Arcadei. În cele din urmă reveni, raportând că oraşul părea să se găsească în aceeaşi stare ca şi Zignamuclickclik.

— O să-l putem explora după ce se luminează, le zise el. Cred că această citadelă este mai importantă. S-ar putea să fi scăpat neatinsă de catastrofa ce a dus la prăbuşirea civilizaţiei.

— Trebuie să aibă propria sa sursă de energie, speculă Louis. Mă întreb cum este posibil… Nici una dintre clădirile din Zignamuclickclik n-au avut una.

Teela îşi condusese scuterul chiar sub castel. Pe consola de intercomunicaţie se vedea cum ochii îi erau măriţi de încântare. Strigă:

— Interlocutorule! Louis! strigă ea. Trebuie să vedeţi asta! Coborâră după ea, practic fără să se gândească. Louis tocmai i se alăturase, când deveni brusc conştient de masa enormă suspendată deasupra capului său.

Pe toată suprafaţa inferioară erau dispuse ferestre, dar, spre surprinderea lor, aceasta era alcătuită numai din colţuri. Nu exista vreo modalitate în care castelul ar fi putut ateriza. Cine îl construise, şi mai ales cum, fără nici un fel de postament? Realizat doar din fier şi beton, proiectat asimetric, ce naiba îl ţinea în aer? Louis simţi un gol în stomac, dar strânse din maxilare şi înaintă sub masa plutitoare, având dimensiunile unei nave interstelare de mărime medie.

Teela descoperise o minune: o piscină ce ţinea loc de baie, strălucitor de iluminată. Fundul şi pereţii săi de sticlă se deschideau către întunericul de afară, dar în celălalt capăt se învecina cu un bar sau o cameră de zi sau… Era greu de precizat, privind prin atâtea straturi de transparenţă.

Piscina era secată. Pe fundul ei exista un singur schelet imens, asemănător celui al unui multicleşte.

— Ţineau cu ei animale de casă destul de mari… îşi dădu Louis cu părerea.

— Nu este un multicleşte Jixian? întrebă Teela. Unchiul meu era vânător şi îşi amenajase camera cu trofee în interiorul scheletului unui multicleşte.

— Există multicleşti pe o grămadă de planete. Pe unele sunt crescuţi ca animale de carne. Nu m-ar surprinde să-i găsim răspândiţi prin toată galaxia. Întrebarea este ce i-a făcut pe locuitorii Lumii Inelare să-i aducă aici.

— Pentru efectul lor decorativ, răspunse prompt Teela.

— Îţi arde de glume? Un multicleşte seamănă cu o încrucişare între Moby Dick şi un tractor pe şenile…

Totuşi, gândi Louis, de ce nu? De ce n-ar fi scotocit Inginerii Inelului o duzină sau o sută de sisteme stelare, căutând diverse exemplare pentru a-şi popula lumea lor artificială? Se poate presupune că dispuneau de propulsia prin fuziune cu colectare de hidrogen interstelar. Fără îndoială că orice vietate de pe Lumea Inelară fusese adusă din altă parte. Flori-Oglindă. Multicleşti. Oare ce mai urma?

Era cazul să-şi vadă de treabă. Trebuiau să se îndrepte spre Zidul de Margine, nu să-şi piardă vremea explorând. Deja parcurseseră o distanţă suficientă pentru a da ocol Pământului de cel puţin şase ori. Pe numele lui Finagle, existau aici o groază de lucruri ce aşteptau să fie descoperite!

Forme ciudate de viaţă. (Până acum inofensive.)

Flori-Oglindă, înrudite cu floarea-soarelui. (Kzinul într-un nimb de lumină, urlând în intercomunicaţie.)