Larry Niven - Lumea Inelară

— N-o face! îl rugă Louis. Ar fi o crimă. Cum ne mai pot ataca acum? Aruncând cu pietre?

— Pot să folosească laserul tău.

— Imposibil! Există un tabu.

— Aşa spunea cel cu care ai discutat. Îl crezi?

— Mda.

Kzinul îşi puse deoparte arma (spre uşurarea lui Louis, care se aşteptase să nimicească întregul oraş).

— Cum crezi c-a luat naştere o asemenea interdicţie? întrebă el. A avut loc un război în cursul căruia s-au utilizat arme energetice?

— Sau poate că a existat un bandit înarmat cu ultimul tun laser de pe Lumea Inelară… rânji Pământeanul. Păcat că n-avem pe cine întreba.

— Îţi sângerează nasul! îi atrase atenţia Interlocutorul.

Acum că avea timp să se gândească la el, îl simţi pulsând dureros. Louis îşi trecu scuterul sub comanda Kzinului şi se apucă să-şi acorde îngrijirile medicale necesare. Dedesubt, o mulţime aţâţată şi dezorganizată se îndrepta către periferiile oraşului Zignamuclickclik.

— Ar fi trebuit să îngenuncheze! se plânse Louis. Asta m-a înşelat. Şi translatorul îi tot dădea înainte cu „constructor”, când ar fi trebuit să zică „zeu”.

— Zeu?

— Au făcut zei din Inginerii Lumii Inelare. Ar fi trebuit să remarc liniştea. La naiba, în afară de preot, nimeni nu scotea un sunet! Cu toţii se purtau de parcă ar fi ascultat o veche litanie. Eu, în schimb, dădeam întruna răspunsuri greşite!

— O religie ciudată! N-ar fi trebuit să râzi! îl dojeni imaginea îngrijorată a Teelei, de pe pupitrul de intercomunicaţii. Nimeni nu râde într-o biserică, nici măcar turiştii.

Zburau sub o felie micşorată a unui soare de amiază. Lumea Inelară se arcuia asupra ei înseşi, în benzi albastre, devenind cu fiecare minut din ce în ce mai strălucitoare.

— Atunci mi s-a părut caraghios, răspunse Louis. Încă mi se mai pare şi acum. Pur şi simplu au uitat că trăiesc pe un Inel. Ei cred că este o arcadă.

Un scrâşnet penetră pliul fonic, căpătând preţ de o clipă tăria unui uragan, pentru a dispărea apoi brusc. Depăşiseră viteza sunetului.

Zignamuclickclik se micşora în urma lor. Oraşul nu avea să se răzbune niciodată pe demoni. Probabil că nu aveau să-i mai vadă niciodată.

— Arată ca o arcadă, remarcă Teela.

— Corect, încuviinţă Louis. N-ar fi trebuit să râd. Avem totuşi noroc. Ne putem lăsa greşelile în urmă. Tot ce ne rămâne de făcut, de fiecare dată, este să decolăm. Nimic nu ne va putea ajunge din urmă.

— Unele greşeli trebuie să le purtăm cu noi, remarcă Interlocutorul.

— Mi se pare ciudat că tocmai tu spui asta, ripostă Louis frecându-şi absent nasul, care devenise la fel de insensibil ca o bucată de lemn. (Acesta avea să se vindece înainte ca anestezicele să-şi piardă efectul.)

Deodată îşi aminti ceva.

— Nessus?

— Ce e, Louis?

— Am înţeles ceva adineauri. Pretindeai că eşti nebun din cauză că dai dovadă de curaj. Corect?

— Cât tact ai, Louis! Delicateţea limbajului tău…

— Fii serios! Tu şi toţi ceilalţi Păpuşari aţi făcut aceeaşi presupunere greşită. Un Păpuşar se întoarce întotdeauna cu spatele pentru a fugi de pericol, corect?

— Corect.

— Greşit! Un Păpuşar se întoarce întotdeauna instinctiv cu spatele la pericol, cu scopul de a-şi elibera astfel piciorul din spate pentru a acţiona. Copita aia e o armă mortală, Nessus!

Printr-o singură mişcare, Păpuşarul se întorcea pe picioarele din faţă şi lovea în afară cu piciorul din spate. Capetele îi erau răsucite spre spate şi mult depărtate, îşi aminti Louis, pentru a triangula ţinta. Nessus lovise cu precizie inima omului, trecând prin splina făcută ţăndări.

— Nu puteam fugi! răspunse Păpuşarul. Ar fi însemnat să-mi abandonez vehiculul, şi abia atunci m-aş fi aflat cu adevărat în primejdie.

— Dar nu ai stat să raţionezi, îl contrazise Louis. A fost ceva instinctiv. În mod automat, te întorci cu spatele la inamic. Te întorci şi loveşti. Un Păpuşar sănătos la minte se răsuceşte pentru a lupta, nu pentru a fugi. Nu eşti nebun!

— Greşeşti! Cei mai mulţi Păpuşari fug de pericol.

— Dar…

— Cei ce formează majoritatea sunt întotdeauna întregi la minte, Louis!

Animalul de turmă! Pământeanul se lăsă păgubaş. Îşi ridică ochii, la timp pentru a vedea dispărând ultima fărâmă de soare.

Unele greşeli trebuie să le purtăm cu noi…

Kzinul se gândise, cu siguranţă, la ceva anume atunci când spusese fraza asta. Oare la ce?

Către zenit se distingea un inel format din dreptunghiuri întunecate. Cel care acoperea acum soarele era încadrat de o aură strălucitoare. Lumea Inelară forma un arc parabolic deasupra lor, un schelet pe fundalul cerului presărat cu stele.

Privind întregul peisaj, rămâneai cu impresia că un copil prea mic se jucase cu un set de machete fără să ştie prea bine ce face.

La plecarea din Zignamuclickclik pilotase Nessus. Mai târziu venise rândul Kzinului. Zburaseră toată noaptea. Acum, o dungă luminoasă ivită de-a lungul muchiei pătratului de umbră arăta că zorile erau aproape.

În decursul acestor ore, Louis găsise o cale de a vizualiza dimensiunile reale ale Lumii Inelare.

Întreaga operaţie implica o proiecţie Mercator a Pământului, o hartă comună, rectangulară, de fapt un planiglob trasat la scara unu pe unu. O asemenea hartă realizată în relief ar fi reprezentat foarte exact Pământul. Ei bine, patruzeci de asemenea hărţi, puse una lângă alta, abia ar fi reuşit să acopere lăţimea Lumii Inelare.

O asemenea hartă dreptunghiulară, cu o suprafaţă mai mare decât suprafaţa sferică a Pământului urmărea exact topografia Lumii Inelare, disimulându-se perfect în geografia acesteia.

Ţinând cont de proporţiile colosale ale Lumii Inelare, erau posibile şi alte comparaţii surprinzătoare. De exemplu, acele oceane pereche, sărate, de la extremităţile Inelului aveau o suprafaţă mai mare decât cea a oricărei planete din spaţiul cunoscut de oameni, iar continentele acestora nu erau decât nişte insule mai mari. Dacă cineva ar fi întins harta întregului Pământ pe un asemenea ocean, ar mai fi rămas spaţiu suficient pe margini.

„N-ar fi trebuit să râd” , îşi zise Louis în sinea lui. „Mi-a luat destul de mult timp până să pot concepe scala acestui… obiect artificial. De ce ar fi trebuit să mă aştept ca băştinaşii să fie mai sofisticaţi?”

Nessus pricepuse acest lucru mai repede. Cu o noapte înainte, când văzuseră pentru prima oară Arcada, Nessus ţipase şi încercase să se ascundă.

— Of, la naiba…

Oricum, nu mai conta. Mai ales acum, când toate greşelile puteau fi lăsate în urmă cu aproape 2000 km/oră.

După o vreme, Kzinul îl strigă pentru a-i preda comanda. Louis pilotă flotila liniştit, lăsându-i pe ceilalţi să doarmă.

Zorile îi surprinseră deplasându-se cu o viteză de 10 km/secundă.

Linia care desparte ziua de noapte se numeşte terminator . În spaţiul cunoscut, ea este vizibilă de pe Lună, de pe orbită, dar nu şi de pe suprafaţa Pământului.

Pe Inel, însă, liniile drepte care despărţeau lumina de întuneric erau cu toate de acest tip.

Pornind din direcţia sensului de rotaţie, linia terminatoare se rostogolea peste flotila de scutere. De la sol până la cer şi din infinitul babordului până în infinitul tribordului înainta, aidoma destinului, un zid luminos uriaş, pe care nu-l puteai ocoli.

Zorile sosiseră. Deasupra lor strălucea nimbul luminos al soarelui, devenind cu fiecare clipă mai strălucitor, pe măsură ce retragerea pătratului de umbră lăsa expusă o falie tot mai mare din el. Louis contemplă noaptea din stânga, ziua din dreapta şi umbra terminatorului alergând pe câmpia fără sfârşit. O dimineaţă stranie, gândi turistul din el.