Larry Niven - Lumea Inelară

— În ordine, zise pământeanul şi întrerupse şi el legătura. Aproape imediat, pe pupitrul lui se aprinse o luminiţă în locul în care înainte fusese imaginea capului lui Nessus. Păpuşarul dorea să vorbească.

La naiba, n-avea decât să aştepte!

Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, traversară o mare de mărimea Mediteranei. Louis coborî pentru a o putea observa mai bine şi văzu că celelalte scutere îl urmară. Flota se afla deci în continuare sub conducerea sa, în ciuda faptului că nimeni nu dorea să-i adreseze vreun cuvânt.

Ţărmul era de fapt un singur oraş, ajuns în stadiul de ruină. Făcând abstracţie de docuri, nu se deosebea prea mult de Zignamuclickclik. Louis nu ateriză. Nu avea ce să descopere acolo.

Curând după aceea, solul începu să se ridice treptat, până când urechile i se înfundară. Peisajul verde fu înlocuit cu unul maroniu uscat, apoi veni rândul stepei, tundrei, apoi urmară kilometri nesfârşiţi de stâncă goală, apoi…

De-a lungul a mii de kilometri de pantă muntoasă, vânturile erodaseră solul şi stânca. Nu mai rămăsese decât materialul de fundaţie al Inelului, cenuşiu, translucid, hidos.

Lipsă de întreţinere. Nici un Inginer n-ar fi permis una ca asta. Civilizaţia Lumii Inelare se stinsese, deci, cu mult timp în urmă. Pesemne că procesul începuse aici, cu zone sterpe pătând faţada în locurile pe unde nu mai trecea nimeni…

Hăt departe, în faţa flotilei, în direcţia în care dispăruse Nessus, se putea observa o zonă extrem de strălucitoare. La o primă apreciere, s-ar fi zis că se găsea la o distanţă de 50 până la 80 de mii de kilometri. Un punct strălucitor la fel de mare cât Australia.

Material de fundaţie şi mai expus? Suprafeţe imense de fundaţie apărând sub solul odinioară fertil, sol care moare, dispărând atunci când sistemul de râuri şi fluvii este distrus. Căderea oraşului Zignamuclickclik şi pana universală de energie trebuie să fi fost ultimele stadii al dezastrului.

Cât de mult durase? Zece mii de ani? Mai mult?

— La naiba! murmură Louis în faţa pustietăţii. Aş fi vrut să mă consult cu cineva. Ar fi putut fi important…

Timpul era perceput altfel, având soarele în permanenţă deasupra capului. Dimineaţa şi după-amiaza erau identice. Realitatea părea mai puţin reală. Semăna, gândi Louis, cu fracţiunea de secundă în care călătoreai între două cabine de transfer.

Asta era. Se aflau între două cabine de transfer, una la babordul Mincinosului şi alta la baza Zidului. Ei doar visau că zboară deasupra peisajului plat şi cenuşiu într-o formaţie triunghiulară de aeroscutere.

Zburau spre babord printr-un timp încremenit.

Cât trecuse de când cineva îi vorbise ultima oară? Cu ore în urmă, Louis îi semnalase Teelei că dorea să-i vorbească. Mai târziu, procedase la fel şi cu Interlocutorul. Luminiţele pâlpâiseră pe pupitrele lor fără a fi băgate în seamă, la fel cum şi el ignora lumina aprinsă pe pupitrul său.

— Destul cu toate astea! izbucni bărbatul, deschizând intercomunicaţia.

Recepţionă un val incredibil de muzică orchestrală, înainte ca Păpuşarul să-i remarce prezenţa. Apoi…

— Trebuie să vedem cum reunificăm expediţia fără vărsare de sânge, îi zise Nessus. Ai vreo idee, Louis?

— Da. Nu este politicos să începi o conversaţie cu sfârşitul.

— Îmi cer scuze, Louis! Mulţumesc pentru că mi-ai răspuns. Cum te-ai simţit?

— Singur şi iritat, şi asta numai din cauza ta. Nimeni n-a vrut să-mi vorbească.

— Pot să te ajut?

— Cine ştie… Ai avut vreun amestec în modificarea Legilor Fertilităţii?

— Eu am condus proiectul.

— Asta e problema! mârâi pământeanul. Fie ca tu să ajungi prima victimă a controlului retroactiv al naşterilor! Teela nu va mai vorbi cu mine niciodată.

— N-ar fi trebuit să râzi de ea!

— Îmi dau seama. Ştii, însă, ce mă îngrozeşte cel mai mult în toată povestea asta? Nu aroganţa voastră nenorocită, ci faptul că puteţi lua nişte decizii de o asemenea amploare, pentru ca mai târziu să faceţi ceva atât de stupid ca… ca…

— Teela Brown ne poate auzi?

— Nu, fireşte că nu! Să te ia naiba, Nessus! Realizezi ce i-ai făcut?

— Dacă ştiai că amorul ei propriu va fi atât de atins, de ce ai deschis discuţia?

Louis mormăi în barbă. Încercase să rezolve o problemă extraordinar de grea şi-i găsise imediat soluţia. Nu-i trecuse prin cap că ar fi fost mai bine ca soluţia să rămână ascunsă. Nu gândea în felul ăsta.

— Te-ai gândit la o cale de reunificare a expediţiei? întrebă Păpuşarul.

— Da, răspunse bărbatul şi deconectă intercomunicaţia. De data asta voia să-l lase pe Păpuşar să transpire. Solul începu să coboare şi îşi recăpătă culoarea verde.

Trecură peste o altă mare şi peste delta imensă a unui fluviu. Dar albia acestuia era uscată, la fel ca şi delta. Modificarea curenţilor de aer secase şi sursa de apă.

Când Louis coborî puţin, deveni conştient de faptul că toate meandrele şi canalele deltei fuseseră săpate artificial în sol. Artiştii Lumii Inelare nu se mulţumiseră să lase râul să-şi sape singur propriile canale. Şi avuseseră dreptate: pe Inel, solul nu era suficient de adânc şi, ca atare, se văzuseră nevoiţi să recurgă la tot soiul de artificii.

Dar canalele uscate erau hidoase. Louis strânse nemulţumit din buze şi zbură mai departe.

În faţă, nu prea departe, se vedeau munţii.

Louis pilotase toată noaptea şi cea mai mare parte a dimineţii. Nu ştia precis cât de mult. Soarele nemişcat de amiază reprezenta o capcană psihologică: în egală măsură, el putea fie să dilate, fie să comprime timpul, iar bărbatul nu reuşea să-şi dea seama care dintre cele două posibilităţi era cea reală.

Din punct de vedere emoţional, Louis se afla în sabatical. Aproape că uitase de celelalte aeroscutere. Acest zbor pe deasupra unui ţărm nesfârşit şi mereu schimbat nu era prea departe de hoinăreala de unu singur într-o navă, dincolo de stelele cunoscute. Louis Wu era singur împreună cu Universul, iar acesta părea un obiect de joacă. Mai era oare satisfăcut de propria persoană? lată acum cea mai importantă întrebare pentru el.

Apariţia unei feţe acoperite cu blană portocalie pe pupitru îi provocă un adevărat şoc.

— Trebuie să fii istovit, îi spuse Kzinul. Vrei să pilotez eu?

— Aş prefera să aterizăm. Mă simt anchilozat.

— Aterizează, tu eşti la comandă.

— Nu vreau să-mi impun compania în faţa celorlalţi, răspunse Louis dându-şi imediat seama că de data aceasta era cât se poate de sincer. Reintrase mult prea uşor în starea sabaticală.

— Crezi că Teela te-ar evita? E posibil să ai dreptate — nici cu mine nu a luat legătura, deşi am suferit aceeaşi dezonoare ca şi ea.

— O iei prea în tragic. Nu, aşteaptă, nu închide!

— Vreau să fiu singur, Louis! Mâncătorul-de-frunze m-a jignit teribil.

— Dar asta s-a întâmplat cu multă vreme în urmă! Nu, nu închide, ai milă de un biet bătrân singuri Ai privit peisajul?

— Da.

— Ai remarcat regiunile dezgolite?

— Da. În anumite zone, eroziunea a îndepărtat stratul de stâncă, ajungând la fundaţia indestructibilă a Inelului. Cu multă vreme în urmă, ceva trebuie să fi perturbat rău de tot sistemul curenţilor de aer. O asemenea eroziune nu poate avea loc peste noapte nici măcar aici, pe Lumea Inelară.

— Corect.

— Explică-mi, cum poate decădea o civilizaţie de o asemenea mărime şi forţă?