Larry Niven - Lumea Inelară

Clădirile, care păruseră întregi din aer, se dovedeau a fi într-o stare evidentă de ruină, privite de la nivelul acoperişurilor. Nimic nu scăpase neatins. Pana de energie şi dezastrele ce urmaseră se petrecuseră probabil acum sute de ani. Apoi, la toate acestea se adăugaseră vandalismul, ploaia, coroziunea provocată de microorganisme, oxidarea metalelor şi încă ceva. Ceva care în preistoria Pământului lăsase în urmă oraşe îngropate prin care să poată scotoci arheologii de mai târziu.

Băştinaşii nu-şi restauraseră oraşul după dezastru, dar nici nu-l părăsiseră. Continuaseră să locuiască printre ruinele sale.

Şi gunoaiele traiului lor se acumulaseră alături de ei.

Gunoaie . Cutii goale. Praf adus de vânt. Resturi de mâncare, oase şi materiale aducând vag cu frunzele de morcovi şi ştiuleţii de porumb.

Unelte stricate. Gunoiul se acumulează atunci când oamenii sunt prea leneşi sau prea angrenaţi în muncă, pentru a-şi mai face timp să-l îndepărteze. Se adună peste cel vechi, se tasează sub propria greutate sau sub cea a paşilor, an de an, generaţie după generaţie.

Intrarea originară era deja îngropată. Nivelul solului ajunsese deja peste această înălţime. În timp ce aeroscuterele aterizau pe o suprafaţă de gunoi puternic compactată, care se ridica la trei metri deasupra unei foste parcări pentru vehicule mari cu deplasare pe sol, cinci umanoizi îşi făcură apariţia cu solemnitate, ieşind printr-o fereastră a primului etaj.

Era o fereastră dublă, suficient de largă pentru a permite trecerea unei asemenea procesiuni. Pervazul şi tocul erau decorate cu treizeci sau patruzeci de ţeste cu aspect uman, dar Louis nu putu descoperi vreun modei în aranjarea lor.

Cei cinci se îndreptară spre scutere. Ajunşi în apropiere, ezitară, incapabili să decidă cine anume se cuvenea să vorbească. Şi ei aveau aspect uman, dar asemănarea nu era foarte evidentă. În mod clar, nu aparţineau vreunei rase umane cunoscute.

Cu toţii erau mai mici de statură decât Louis Wu cu cel puţin cincisprezece centimetri. În porţiunile în care nu era acoperit, tenul era foarte deschis, de un alb aproape cadaveric, contrastând cu rozul nordic al Teelei sau cu galben-maroniul lui Louis. Făpturile aveau torsuri scurte şi picioare lungi; mergeau cu ambele braţe îndoite în mod identic, iar degetele lor erau extraordinar de lungi şi de delicate, astfel încât oricare dintre ei ar fi putut practica fără probleme chirurgia, în zilele când oamenii mai făceau intervenţii chirurgicale.

Părul lor era şi mai fascinant decât mâinile. Toţi cei cinci demnitari aveau plete şi bărbi de un blond-cenuşiu, pe care le purtau pieptănate, dar netunse, iar bărbile le acopereau feţele în întregime, lăsând liberă doar zona din dreptul ochilor.

În plus, arătau cu toţii identic.

— Sunt aşa de păroşi! şopti Teela.

— Rămâneţi la bordul vehiculelor, ordonă Kzinul cu voce scăzută. Aşteptaţi să ajungă lângă noi. Abia după aceea coborâţi. Presupun că aveţi asupra voastră discurile de comunicaţie!

Louis şi-l prinse pe al său la încheietura mâinii stângi. Discurile erau în legătură cu pilotul automat al Mincinosului . În consecinţă, era de presupus că acesta avea să fie în stare să traducă orice nou limbaj.

Din păcate, nu exista vreo metodă de a testa întregul sistem decât în mod direct. Şi mai erau şi craniile alea…

Şi alţi băştinaşi începuseră să umple fosta parcare. Cei mai mulţi se opreau la distanţă, evitând să se apropie de locul unde urma să se producă virtuala confruntare, formând un cerc aproximativ în jurul lor. O mulţime normală ar fi şuşotit, ar fi schimbat păreri sau ar fi făcut speculaţii. Cea de faţă era neobişnuit de tăcută.

Probabil că prezenţa spectatorilor îi forţase pe cei cinci demnitari să se decidă, pentru că începură să se apropie de Louis Wu.

Şi totuşi… nu arătau chiar la fel. Aveau înălţimi diferite. În general, toţi erau subţirei, dar unul dintre ei arăta aproape ca un schelet, în vreme ce altul era aproape musculos. Patru purtau nişte robe fără formă şi aproape fără culoare, pe când al cincilea purta un veşmânt de aceeaşi formă (tăiat dintr-o pătură asemănătoare?), dar având o nuanţă roz spălăcită.

Cel care luă cuvântul era cel mai slab. Pe antebraţul său era tatuată o pasăre albastră.

Louis îi răspunse.

Cel tatuat ţinu o scurtă cuvântare. Era o şansă nesperată, căci pilotul automat avea nevoie de multe date şi timp până să poată începe traducerea.

Louis îi răspunse din nou.

Tatuatul continuă. Ceilalţi patru însoţitori ai săi îşi păstrară atitudinea liniştită şi demnă. Oricât părea de incredibil, în acelaşi fel proceda şi restul mulţimii.

Brusc, discurile începură să debiteze cuvinte şi fraze…

Mai târziu, pământeanul avea să se gândească la faptul că liniştea ar fi trebuit să-l avertizeze. Fusese înşelat de poziţia lor. Mulţimea era aşezată într-un mare arc de cerc, cei patru se aflau în centru, aşezaţi în linie, iar cel tatuat pe braţ vorbea, vorbea…

— Noi îi spunem muntelui Pumnul-lui-Dumnezeu, spuse acesta arătând spre tribord. De ce? De ce nu, Inginerule, dacă-ţi face plăcere?

Probabil că se referea la muntele uriaş, cel pe care-l lăsaseră în urmă şi care acum era ascuns în totalitate de distanţă şi de ceaţă.

Louis asculta şi încerca să reţină toate amănuntele. Treptat, în mintea lui se închega o imagine, aceea a unei mici aşezări agricole întemeiate pe ruinele a ceea ce fusese odată un oraş grandios…

— … Într-adevăr, Zignamuclickclik nu mai este atât de măreţ pe cât a fost, dar, cu toate acestea, adăposturile sale sunt superioare celor pe care ni le-am fi putut înjgheba singuri. Chiar şi acolo unde un acoperiş este deschis către cer, etajele de jos rămân uscate când plouă. Clădirile păstrează cu uşurinţă căldura. Pe vreme de război sunt uşor de apărat şi greu de incendiat. Iată de ce, Inginerule, dimineaţa mergem să ne lucrăm câmpurile şi noaptea ne reîntoarcem la aşezările noastre, la marginea oraşului. De ce ne-am chinui să ne facem alte case, când cele vechi ne mai pot fi de folos?

Doi străini înspăimântători, având alături doi aproape-oameni, dar fără bărbi şi neobişnuit de înalţi, călărind cele patru păsări metalice lipsite de aripi, scoţând pe gură vorbe fără sens în contrast cu sunetele coerente ce răsunau din discurile de metal… Nu ar fi fost de mirare ca băştinaşii să-i fi luat drept constructorii Lumii Inelare. Louis nu spuse nimic care să le contrazică această părere. Dacă ar fi vrut să le dea o explicaţie în privinţa originii lor, ar fi trebuit să piardă zile în şir; în plus, ei se aflau acolo pentru a se informa, nu pentru a-i învăţa pe alţii.

— …Acest turn, Inginerule, este sediul guvernului nostru. Aici domnim peste mai mult de o mie de oameni. Am fi putut noi înălţa un palat mai potrivit decât acesta? Am blocat etajele superioare, astfel încât cele pe care le folosim să reţină mai bine căldura. Odată l-am apărat aruncând cu deşeuri de la etajele superioare. Îmi amintesc că atunci cea mai mare problemă a noastră a fost frica de înălţimi…

Cu toate acestea, tânjim după zilele de odinioară, când oraşul nostru avea o mie de mii de locuitori, iar clădirile pluteau în aer. Sperăm din inimă că veţi face în aşa fel încât să ne redaţi acele zile. Se zice că în acele zile minunate, însăşi această lume ar fi fost creată. Poate veţi avea bunăvoinţa să ne spuneţi dacă aşa este.