Larry Niven - Lumea Inelară

Louis îşi comandă o tartă nutritivă pentru micul dejun.

— E aşa de importantă presiunea aerului?

— Întrucât ne aflăm într-un mediu necunoscut, trebuie să observăm toate aspectele. Nu putem şti ce detaliu ar putea fi crucial. De exemplu, muntele pe care l-am ales ca reper se înalţă încă în spatele nostru. Trebuie să fie chiar mai mare decât am presupus. În plus, ce este punctul acela argintiu-strălucitor din faţă?

— Unde?

— Aproximativ pe ipotetica linie a orizontului, Louis. Drept înainte. Era ca şi când ai fi căutat un detaliu pe o hartă văzută pe muchie.

În cele din urmă, Louis îl găsi — o licărire strălucitoare, un pic prea mare pentru a fi doar un simplu punct.

— Lumină solară reflectată. Care o fi cauza? Un oraş de sticlă?

— Improbabil. Louis râse.

— Eşti prea politicos. Totuşi, este la fel de mare ca şi un oraş. Sau ca un câmp de oglinzi. Poate este un telescop uriaş, vreau să spun oglinda sa.

— În cazul ăsta, probabil că este abandonat.

— De ce?

— Ştim că civilizaţia de aici s-a întors la sălbăticie. Ar fi permis, altfel, unei regiuni atât de mari să se transforme în deşert?

Cândva, Louis acceptase şi el acest argument. Acum, însă…

— Poate că simplifici prea mult. Inelul este mai mare decât am crezut iniţial. Cred că este suficient loc şi pentru sălbăticie, şi pentru civilizaţie, şi pentru orice treaptă intermediară între ele.

— Civilizaţia tinde să se extindă, Louis.

— În privinţa asta, ai dreptate…

Oricum, urmau să se lămurească ce era cu punctul strălucitor, pentru că se afla chiar în drumul lor. În orice caz, nu era o cofetieră.

Louis tocmai înghiţea ultima îmbucătură a tartinei, când observă două lumini verzi pâlpâind pe pupitrul sau. La început, ele îl nedumeriră, dar curând îşi aminti că în noaptea precedentă deconectase legătura cu Teela şi cu Interlocutorul. Repuse în funcţiune intercomunicaţia.

— Bună dimineaţa, i se adresă Kzinul. Ai văzut răsăritul, Louis? Extraordinar de stimulant din punct de vedere estetic.

— L-am văzut. M'neaţa, Teela! Teela nu-i răspunse.

Louis o studie mai atent. Fata părea fascinată, subjugată, ca şi cum ar fi atins Nirvana.

— Nessus, ai folosit taspul asupra femeii mele?

— Nu! De ce aş fi făcut-o?

— De când e în starea asta?

— Ce fel de stare? întrebă Kzinul. N-a prea vorbit în ultima vreme, dacă la asta te referi.

— Pe naiba, mă refer la expresia ei!

Chipul Teelei, aşa cum apărea pe pupitru, privea infinitul direct prin Louis. Tânăra era tăcută, dar fericită.

— Pare relaxată, fără să aibă vreun disconfort aparent, spuse Kzinul. Cele mai subtile nuanţe ale expresiei umane…

— Las-o baltă! Du-ne jos! A intrat în transă Plateau…

— Nu înţeleg.

— Du-ne jos!

Coborau de la o înălţime de peste un kilometru şi jumătate. Înainte ca Interlocutorul să activeze din nou propulsia, Louis încercă pentru scurt timp senzaţia de cădere liberă. Studie imaginea Teelei, dar nu observă nici o schimbare pe figura ei. Era calmă şi absentă, având colţurile gurii uşor ridicate.

Era furios. Cunoştea câte ceva despre hipnoză, frânturi de informaţie pe care un om le poate aduna în două sute de ani. Dacă şi-ar fi putut aminti…

Petele verzi şi maronii se transformau în câmpii, păduri, la care se adăuga firul argintiu al unui râu. Sub ei se zărea un peisaj sălbatic, luxuriant, tipul de peisaj pe care oricine s-ar fi aşteptat să-l întâlnească pe o planetă-colonie.

— Încearcă să ne aşezi într-o vale, fi spuse Louis Kzinului. Aş vrea s-o scot de sub influenţa orizontului.

— În ordine! V-aş sugera ţie şi lui Nessus să deconectaţi circuitele de pilotaj automat şi să mă urmaţi folosind comanda normală. Eu o voi pilota doar pe Teela.

Rombul de scutere se sparse şi formaţia se rearanjă. Kzinul se mutase spre babord, pe direcţia de rotaţie, îndreptându-se spre râul pe care-l zăriseră mai devreme. Ceilalţi îl urmau. După ce traversă râul, Kzinul viră pentru a-i urma cursul. Aproape că se târau pe deasupra copacilor.

— Vegetaţia pare foarte asemănătoare celei de pe Pământ, remarcă Louis, iar ceilalţi dădură din cap, în semn de aprobare.

Depăşiră uri cot al râului.

Băştinaşii se aflau pe o porţiune mai lată a albiei şi întindeau un năvod. În momentul în care linia de scutere intră în raza lor vizuală, îşi ridicară privirile pentru un moment ce părea să nu se mai sfârşească, abandonându-şi năvodul şi rămânând cu gurile căscate.

Louis, Kzinul şi Nessus reacţionară imediat şi sincron, ridicându-se brusc. Băştinaşii se micşorară, până ce deveniră nişte puncte, râul — un firicel argintiu, iar pădurea luxuriantă se transformă într-un amestec de pete verzi şi maronii.

— Activaţi pilotul automat, ordonă Kzinul pe un inconfundabil ton de comandă. O să aterizăm în altă parte.

Pesemne că învăţase undeva tonul ăsta de comandă, cu utilizare strictă în relaţiile cu oamenii. Îndatoririle unui ambasador, gândi Louis, erau cu adevărat extrem de variate.

În aparenţă, Teela nu sesizase nimic.

— Ei bine? li se adresă bărbatul celorlalţi.

— Erau oameni, răspunse Nessus.

— Oare? Am crezut că am halucinaţii. Cum este posibil să fi ajuns oamenii aici?

Nimeni nu se învrednici să-i răspundă.

Aterizară pe un petec de vegetaţie sălbatică înconjurat de dealuri joase. Acestea, ascunzând orizontul fals şi strălucirea arcadei, diminuată de lumina zilei, creau impresia că se găseau pe oricare dintre lumile locuite de oameni. Iarba nu era chiar iarbă, dar era verde şi acoperea zonele care în mod normal ar fi fost acoperite de iarbă. În jurul lor, vedeau sol şi roci şi tufişuri cu frunziş verde, aproape normal de încâlcite.

Vegetaţia, aşa cum remarcase Louis, era straniu de asemănătoare celei de pe Pământ. Existau tufişuri acolo unde te-ai fi aşteptat să vezi tufişuri; zone dezgolite acolo unde te-ai fi aşteptat să vezi locuri dezgolite. Potrivit instrumentelor de pe scutere, plantele erau asemănătoare celor de pe Pământ până la nivel molecular. Şi, la fel cum Louis şi Kzinul erau înrudiţi prin cine ştie ce protovirus, tot aşa şi copacii aceştia puteau să reclame calitatea de fraţi.

Exista o plantă care ar fi putut fi folosită foarte bine drept gard. Semăna cu lemnul, dar creştea la un unghi de 45 de grade, dând naştere unei coroane de frunze, apoi cobora sub acelaşi unghi pentru a da naştere rădăcinilor, se înălţa din nou la 45 de grade… Louis mai văzuse ceva asemănător pe Gummidgy, dar acest zigzag era verde lucitor şi avea trunchiuri maronii, culorile vegetaţiei Pământului. Louis o denumise rădăcina cot .

Nessus colecta plante şi insecte pentru a ie testa în micul laborator compact al scuterului său. Era îmbrăcat cu costumul său presurizat, un balon transparent cu trei cizme şi două mănuşi. Nimic de pe Inel nu-l putea ataca fără a străpunge această barieră; nici o insectă, nici o granulă de polen, ciupercă, spor, nici măcar molecule virale.

Teela Brown zăcea în aeroscuterul ei, cu mâinile — mai degrabă mari decât delicate — odihnindu-se pe comenzi şi având colţurile gurii uşor ridicate. Era aplecată, ca şi cum ar fi vrut să se opună acceleraţiei scuterului, dar părea relaxată, dând la iveală curbe ale corpului de parcă ar fi pozat. Ochii ei verzi priveau prin Louis Wu şi prin bariera de dealuri joase, spre infinitatea abstractă a orizontului Lumii Inelare.