Larry Niven - Lumea Inelară

La naiba, era aproape imposibil! decise în cele din urmă Louis. În direcţia contrară sensului de rotaţie se afla cel mai înalt munte pe care-l văzuse vreodată un om. Chiar şi pe Lumea Inelară nu puteau exista prea mulţi asemenea supervulcani. Pentru a regăsi Mincinosul , ar fi fost de ajuns să se îndrepte spre munte şi apoi să caute în direcţia de rotaţie un defileu liniar lung de câteva mii de kilometri.

…Dar arcada Inelului strălucea deasupra capetelor lor — se aflau într-un loc imens, de trei milioane de ori mai mare decât suprafaţa terestră. Era suficient spaţiu ca să te rătăceşti uşor şi definitiv.

Nessus începuse să se dezdoaie. Mai întâi un cap, apoi celălalt ieşiră de sub toracele său. Păpuşarul apăsă pe câteva comutatoare, apoi vorbi:

— Louis, putem avea o mică discuţie în particular?

Imaginile transparente ale Teelei şi Kzinului păreau că dormitează. Louis le izolă de circuitele intercomunicaţiei, apoi îi răspunse:

— Spune!

— Ce s-a întâmplat?

— N-ai auzit?

— Urechile mele se află în capete. Auzul mi-a fost blocat.

— Cum te simţi acum?

— Poate că mă voi reîntoarce în stare catatonică. Mă simt pierdut, Louis.

— Şi eu. Oricum, în ultimele ore am parcurs 3500 km. Am fi făcut mai mult cu nişte cabine de transfer sau măcar cu nişte discuri de păşit.

— Inginerii noştri n-au putut instala discurile de păşit.

Capetele Păpuşarului se întoarseră unul către altul, privindu-se ochi în ochi. După o clipă, îşi reluară poziţia de dinainte, dar Louis îşi aminti că mai văzuse un gest asemănător. Acum realiză că putea fi vorba de ceva similar unui râs de Păpuşar. Oare un Păpuşar nebun îşi putea dezvolta un simţ al umorului?

Continuă să-l informeze:

— Ne deplasăm către babord. Kzinul a decis că zidul dinspre această parte este mai apropiat. Cred că dacă dădeam cu banul ajungeam la o concluzie mai bună, dar el este şeful. A preluat comanda în momentul în care ai intrat în catatonie.

— Este regretabil. Scuterul Interlocutorului este în afara razei de acţiune a taspului meu. Trebuie…

— Aşteaptă o clipă. De ce nu-l laşi la comandă?

— Dar… dar…

— Gândeşte-te puţin! îl zori Louis. Oricând îi vei putea anula hotărârile cu ajutorul taspului. Dacă nu-i dai comanda acum, o va prelua oricum de fiecare dată când te vei relaxa. Avem nevoie de un conducător necontestat.

— Presupun că acest lucru nu va avea consecinţe negative, fluieră Păpuşarul. În orice caz, dacă mi-aş asuma eu conducerea, faptul respectiv nu ne-ar spori semnificativ şansele.

— Aşa te vreau! Cheamă-l pe Kzin şi spune-i că acum el este Cel-Prea-Ascuns.

Louis îşi reglă intercomunicaţia pe canalul Interlocutorului, pentru a auzi schimbul de replici. Dacă se aştepta la efecte dramatice, fu dezamăgit. Kzinul şi Păpuşarul schimbară câteva fraze şuierate în Graiul Hero, apoi felina întrerupse legătura.

— Trebuie să-mi cer scuze! spuse Nessus. Prostia mea ne-a adus numai dezastre…

— Nu-ţi face probleme din cauza asta! îl consolă Louis. Pur şi simplu, te afli în faza depresivă a ciclului tău biologic.

— Sunt o fiinţă inteligentă şi pot înfrunta realitatea. M-am înşelat teribil în privinţa Teelei Brown.

— Este adevărat, dar nu-i greşeala ta.

— Ba este a mea, Louis Wu! Ar fi trebuit să-mi dau seama de ce nu pot găsi alţi candidaţi în afara Teelei.

— De ce?

— Ceilalţi erau prea norocoşi.

Louis fluieră discordant printre dinţi. Păpuşarul inventase o teorie nou-nouţă.

— Erau prea norocoşi pentru a se implica într-un proiect atât de periculos ca al nostru, continuă Nessus. Loteriile Drepturilor de Naştere au produs, în mod evident, indivizi cu grad ridicat de şansă, moştenită ereditar. Cu singura observaţie că această şansă nu-mi era disponibilă. Când am încercat să-i contactez pe descendenţii Loteriilor, am dat doar de Teela Brown.

— Ascultă…

— N-am fost în stare să iau legătura şi cu alţii pentru că aceştia din urmă erau prea norocoşi. Am reuşit să dau peste Teela Brown şi s-o implic în această expediţie nefericită, pur şi simplu pentru că ea n-a moştenit genele respective. Louis, îmi cer scuze!

— Mai bine ai dormi un pic.

— Trebuie să-mi cer scuze si fată de Teela.

— Nu. Asta e greşeala mea! Aş fi putut s-o opresc.

— Serios?

— Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Relaxează-te!

— Nu pot.

— Atunci pilotează tu şi mă culc eu.

Înainte de a se cufunda în somn, bărbatul mai apucă să observe cât de lin se ridica aeroscuterul. Păpuşarul era un pilot excelent.

Louis se trezi odată cu prima rază de lumină.

Nu era obişnuit să doarmă în gravitaţie. Niciodată nu-şi mai petrecuse o noapte în această poziţie. Când căscă şi încercă să se întindă, muşchii îi trosniră, zvâcnind din cauza crampelor. Morocănos, se frecă la ochi şi privi în jurul său.

Umbrele erau caraghioase. Louis se uită în sus şi observă o mică felie din soarele de la zenit. „Sunt un tâmpit”, îşi spuse şi aşteptă ca lacrimile să i se oprească. Reflexele îi erau mai rapide decât creierul. În stânga sa, era un întuneric deplin, adâncindu-se odată cu distanţa. Orizontul lipsă constituia o bornă a nopţii şi haosului, sub un cer albăstrui, pe care contururile arcadei Inelului începeau să pălească.

Către dreapta, în sensul de rotaţie, era plină zi.

Zorile erau diferite pe Inel.

Deşertul tocmai se sfârşea. Marginea sa ondulată, clară şi netedă se curba spre dreapta şi spre stânga. În spatele scuterelor rămânea întinderea alb-gălbuie, strălucitoare şi goală. Imensul munte continua să blocheze o impresionantă bucată de cer. În faţă, râuri şi lacuri, separate de zone verzi şi maronii, se observau într-o perspectivă înceţoşată.

Scuterele îşi menţinuseră poziţiile, destul de depărtate unele de altele, într-o configuraţie romboidală. De la acea distanţă, păreau mai degrabă nişte gâze argintii. Louis se afla în frunte. Memoria îi spunea că Interlocutorul se găsea pe direcţia de rotaţie, Nessus pe direcţia contrară, iar Teela închidea formaţia.

În direcţia muntelui plutea un nor de praf, asemănător celui ridicat în deşert de un jeep uriaş. Pesemne că era imens, dar de la o asemenea depărtare părea doar o scamă…

— Te-ai trezit, Louis?

— M'neaţa, Nessus. Ai pilotat tot timpul?

— Cu câteva ore în urmă, i-am încredinţat comanda Kzinului. O să constaţi că am parcurs aproape 12 mii de km.

— Mda.

Dar asta reprezenta doar o mică fracţiune din distanţa pe care o aveau de acoperit. O viaţă întreagă petrecută în călătorii efectuate cu ajutorul cabinelor de transfer îi alterase capacitatea de percepere a distanţelor.

— Priveşte în spatele nostru, zise Louis. Vezi norul ăla de praf? Ai idee ce ar putea fi?

— Desigur. Trebuie să fie roca vaporizată de aterizarea noastră, care s-a condensat în atmosferă. Un asemenea volum imens n-a avut timp să se depună.

— Eu mă gândeam la furtuni de nisip… La naiba, ia uită-te ce repede alunecăm!

Dâra de praf avea cel puţin câteva mii de kilometri lungime, asta dacă se afla la aceeaşi depărtare ca şi nava.

Cerul şi solul păreau două farfurii plate, infinite, presate una peste alta, iar membrii echipajului nişte microbi care se târau între ele.

— Presiunea aerului a crescut. Louis se întoarse spre Păpuşar.

— Ce-ai spus?

— Uită-te la indicatorul de presiune. Locul aterizării Mincinosului era mai ridicat cu cel puţin trei kilometri.