Larry Niven - Lumea Inelară

— Nu, îi răspunse Teela.

Fata se aşezase goală pe pătură şi-şi întindea braţele către soarele de amiază.

— …E aşa de bine! Ştii că niciodată nu te-am văzut dezbrăcat la lumina zilei?

— Şi eu la fel. Aş putea adăuga că arăţi nedrept de bine în postura asta. Hai să-ţi arăt ceva…

Îşi înălţă o mână către pieptul său lipsit de păr.

— …La naiba…

— Nu văd nimic.

— A dispărut. Ăsta-i necazul cu acceleratoarele metabolice. Nu lasă urme. Cicatricele dispar, şi după o vreme…

Bărbatul trasă o linie de-a curmezişul pieptului, dar sub degetul său nu rămase nimic.

— Un atingător de pe Gummidgy a smuls o fâşie din mine, de la umăr până la buric, lată de vreo zece centimetri şi adâncă de vreo doi. Mişcarea următoare m-ar fi despicat în două. Din fericire, s-a hotărât să înghită mai întâi prima îmbucătură. Trebuie să fi fost ceva teribil de otrăvitor, pentru că s-a făcut ghem, cuprins de spasme, şi a murit. Acum n-a mai rămas nimic, nici măcar o urmă.

— Bietul Louis! Dar nici eu n-am urme.

— Pentru că eşti o anomalie statistică, la care se adaugă şi faptul că ai numai douăzeci de ani.

— Oh!

— Mmm… Eşti netedă!

— Mai ai şi alte urme?

— O dată am făcut o manevră greşită cu un fascicul pentru minerit… Îi ghidă mâna spre zona respectivă…

Apoi, Louis se răsuci pe spate şi Teela îl încălecă. Se priviră unul pe altul preţ de o clipă nesfârşită, strălucitoare, de nesuportat, înainte de a începe să se mişte.

Privită prin incandescenţa unui orgasm pe cale de a se instala, o femeie pare să câştige aureola unui înger…

Ceva de mărimea unui iepure ieşi dintre copaci, trecu peste pieptul lui Louis şi dispăru în desiş. O clipă mai târziu, Kzinul intră şi el în câmpul vizual.

— Scuzaţi-mă! strigă felina şi fugi, adulmecând urma proaspătă.

Când se reîntoarseră la scutere, observară că blana din jurul gurii Kzinului era roşie.

— Pentru prima dată în viaţa mea, anunţă el cu extremă satisfacţie, am vânat pentru a-mi asigura hrana, fără a folosi alte arme decât colţii şi ghearele.

Urmă însă sfatul lui Nessus şi înghiţi o pilulă antialergică cu spectru larg.

— E timpul să discutăm despre băştinaşi, anunţă Nessus. Teela fu uimită.

— Băştinaşi?

Louis îi explică situaţia în câteva cuvinte:

— Dar de ce am fugit? se miră fata. Cum puteau să ne facă vreun rău? Chiar erau oameni?

— Nu-mi dau seama cum s-ar fi comportat. Oricum, dacă erau oameni, nu-mi explic cum au ajuns atât de departe de spaţiul uman…

— Nu poate exista nici cea mai mică îndoială, interveni Kzinul. Încrede-te în simţurile tale, Louis. S-ar putea să găsim rasa lor diferită de a ta sau de a Teelei. Dar sunt oameni.

— Ce te face să fii atât de sigur?

— l-am mirosit, Louis. Mirosul a ajuns până la mine în momentul în care am deconectat pliurile fonice. În depărtare, risipiţi în grupuri, un număr mare de indivizi umani. Încrede-te în nasul meu, Louis!

Pământeanul acceptă argumentul. Nasul unui Kzinti era nasul unei adevărate fiare carnivore.

— Evoluţie paralelă? sugeră el.

— Prostii! răspunse Nessus.

— Ai dreptate!

Forma umană era potrivită pentru un creator de unelte, dar nu mai mult decât alte configuraţii posibile. Raţiunea putea lua naştere în tot felul de corpuri.

— Ne pierdem vremea, spuse Interlocutorul. În momentul de faţă, important nu este cum au ajuns oamenii aici, ci cum vom stabili contactul cu ei. Pentru noi fiecare contact va fi primul.

Avea dreptate, îşi dădu seama Louis. Scuterele se mişcau mai rapid decât oricare din sistemele de transmitere a informaţiilor pe care băştinaşii păreau a le avea. Dar dacă ar fi dispus de modalităţi de semnalizare…

— Trebuie să aflăm câteva date despre comportarea oamenilor în stare de sălbăticie, continuă Kzinul. Louis? Teela?

— Ştiu puţină antropologie, răspunse bărbatul.

— Atunci, când vom efectua contactul, tu vei vorbi în numele nostru. Să sperăm că pilotul automat al navei va face o traducere adecvată. Vom lua legătura cu primii oameni pe care-i vom întâlni.

De îndată ce se ridicară în aer, pădurea făcu loc unei table de şah de câmpuri cultivate. Câteva secunde mai târziu, Teela zări oraşul.

Semăna izbitor cu oraşele de pe Pământ din secolele precedente. Existau multe clădiri înalte de câteva etaje, strânse una lângă cealaltă, formând o masă continuă. Câteva turnuri înalte şi zvelte se ridicau deasupra acestei mase, legate laolaltă prin coridoare de acces auto: cu siguranţă, nu era o caracteristică a oraşelor de pe Pământ. Civilizaţia terestră a acelei perioade prefera să utilizeze elicopterele.

— Căutările noastre se vor opri, poate, aici, sugeră Kzinul optimist.

— Pun pariu că e părăsit, replică Louis.

Pământeanul dăduse acest răspuns într-o doară, dar se dovedi că avea dreptate. Iar acest lucru deveni evident abia în momentul în care ajunseră deasupra oraşului.

În zilele sale de glorie, oraşul trebuie să fi fost teribil de frumos. Avusese o caracteristică pentru care ar fi fost invidiat de orice altă aglomerare urbană din spaţiul cunoscut: cele mai multe clădiri plutiseră pur şi simplu în aer, fiind legate de sol şi de celelalte clădiri prin rampe şi turnuri elevatoare. Eliberate de constrângerile gravitaţiei, de restricţiile verticale şi orizontale, aceste superbe castele plutitoare se dezvoltaseră în toate formele şi dimensiunile posibile.

Acum, cele patru aeroscutere zburau peste nişte ruine. Fiecare clădire plutitoare le zdrobise în cădere pe cele de dedesubt, astfel încât întregul oraş devenise o mare de moloz, cioburi de sticlă, oţel contorsionat, rampe îndoite şi turnuri elevatoare ţintind către nicăieri.

Toate acestea îl determinară pe Louis să-şi pună întrebări în legătură cu firea băştinaşilor. Inginerii umani nu construiau castele plutitoare, erau prea obsedaţi de conceptul de siguranţă.

— Presupun că toate au căzut odată, zise Nessus. Nu văd nici un indiciu din care să reiasă că s-ar fi încercat repararea lor. Fără îndoială că a fost o avarie a alimentării cu energie. Interlocutorule, cei din neamul Kzinti ar face nişte construcţii atât de nebuneşti?

— Noi nu ne dăm în vânt după înălţimi. Poate oamenii, dacă n-ar ţine atât la vieţile lor!

— Acceleratoare metabolice! exclamă Louis. Ăsta e răspunsul. N-au avut acceleratoare metabolice.

— Da, asta i-ar fi putut face mai inconştienţi, diminuându-le tendinţa de a-şi proteja viaţa, speculă Păpuşarul. Pare a fi rău prevestitor, nu? Dacă ei îşi preţuiesc prea puţin propriile vieţi, se vor gândi şi mai puţin la ale noastre.

— Nu cobi!

— O să aflăm cât de curând. Kzinule, vezi acea clădire izolată, înaltă, de culoare bej şi cu ferestrele sparte…?

O depăşiseră chiar în momentul când Nessus vorbea. Louis, care era de rând la pilotaj, făcu un ocol pentru a o privi cu mai multă atenţie.

— Am avut dreptate. Vezi, Interlocutorule? E fum…

Clădirea în cauză era un pilon răsucit şi sculptat în mod artistic, înalt de vreo douăzeci de etaje. Din ferestrele sale rămăseseră doar nişte rânduri de ovaluri negre. Majoritatea ferestrelor de la parter erau acoperite, dar prin cele câteva lăsate deschise vântul scotea afară fuioare subţiri de fum cenuşiu.

Turnul era intercalat între alte clădiri de unu şi două etaje. Unele dintre acestea fuseseră făcute praf de un soi de cilindru, care probabil căzuse din cer. El avusese noroc, pentru că epava se dezagregase pe traseu. În spatele turnului se afla marginea oraşului presărată numai cu dreptunghiuri de terenuri cultivate. Siluete umanoide alergau dinspre aceste câmpuri, în timp ce aeroscuterele aterizau.