Larry Niven - Lumea Inelară

— Nu înţeleg, ce se întâmplă, de fapt, cu ea? se miră Kzinul. Nu doarme şi totuşi este ciudat de absentă.

— Hipnoza autostrăzii, îi răspunse Louis Wu. Îşi va reveni singură.

— Deci nu este în pericol?

— Acum, nu. Mi-a fost însă teamă că ar putea cădea de pe scuter sau că ar manevra aiurea comenzile. Pe sol este în siguranţă.

— Dar de ce ne dă atât de puţină atenţie? Louis încercă să-i explice.

Pe centura de asteroizi a Sistemului Solar oamenii îşi petrec jumătate din viaţă pilotându-şi navele cu un singur pasager printre bucăţile de stâncă. Poziţia şi-o calculează în funcţie de stele şi adeseori minerii de pe Centură privesc cerul ore în şir: arcadele strălucitoare şi rapide ale navetelor cu propulsie atomică; licăririle asteroizilor apropiaţi, alunecând încet, şi punctele fixe ale stelelor şi galaxiilor.

Omul îşi putea pierde uşor minţile printre aceste lumini. Mult mai târziu, îşi dădea seama că propriul corp hotărâse pentru el, ghidându-i nava în timp ce mintea sa călătorise pe tărâmuri pe care nu şi le putea aminti. Această stare a primit denumirea de privire îndepărtată; în general, era foarte periculoasă, pentru că spiritul nu revenea întotdeauna la trupul său.

Pe marele podiş de pe Muntele Lookitthat, un om poate sta la marginea vidului privind în infinit. Muntele are doar 65 km înălţime, dar ochiul, parcurgând panta tulbure, găseşte infinitul în pâcla care-i ascunde poalele.

Vidul este alb, fără semne distinctive şi uniform. Se întinde, fără a suporta vreo modificare, de la panta ceţoasă a muntelui până la orizontul lumii. Golul poate acapara mintea unui om în asemenea măsură încât acesta să rămână îngheţat şi zdrobit la marginea eternităţii până când apare cineva care să-l smulgă din acea stare, căreia i se spune transă Plateau. Acum era vorba de orizontul Lumii Inelare.

— Dar totul nu este decât autohipnoză, concluzionă Louis. Teela continua să privească fără să clipească.

— Probabil că aş putea s-o scot din starea asta, dar ce rost are să risc? Mai bine s-o lăsăm să doarmă.

— Nu înţeleg hipnoza, zise Interlocutorul. Am auzit de ea, dar n-o pot înţelege.

— Nu mă surprinde. Kzinii n-ar fi medii bune. Nici Păpuşarii, că tot veni vorba.

Nessus abandonase adunatul eşantioanelor de viaţă străină şi li se alăturase.

— Putem însă studia ceea ce nu înţelegem, interveni el. Ştim că în interiorul omului există ceva care se împotriveşte luării unor decizii. O parte din el tânjeşte ca altcineva să-i spună ce să facă. Un mediu hipnotic bun este o persoană încrezătoare, având o mare capacitate de concentrare, iar actul prin care acesta se predă în mâinile hipnotizatorului este începutul procesului de hipnoză.

— Dar ce este hipnoza?

— O stare indusă de monomanie.

— Şi de ce ar dori cineva să devină monomaniac? Se părea că Nessus n-avea nici un răspuns.

— Deoarece are încredere în hipnotizator, răspunse Louis în locul Păpuşarului.

Kzinul îşi clătină capul imens şi-i întoarse spatele.

— O asemenea încredere în altă persoană este nesănătoasă, zise Nessus. Îţi mărturisesc, nici eu nu înţeleg hipnoza. Dar tu, Louis?

— Nu în totalitate.

— Asta mă linişteşte, răspunse Păpuşarul privindu-se o clipă ochi în ochi (o pereche de pitoni inspectându-se unul pe celălalt). N-aş putea avea încredere în cineva care înţelege aberaţiile.

— Ce ai aflat despre plantele Lumii Inelare?

— Seamănă foarte mult cu cele de pe Pământ, după cum ţi-am spus. Totuşi, unele forme par mai specializate decât te-ai putea aştepta.

— Vrei să spui mai evoluate?

— Poate. Sau, mai degrabă, este posibil ca o formă specializată să aibă mai mult spaţiu de dezvoltare, chiar în interiorul mediului ei limitat, aici, pe Inel. Important este că plantele şi insectele sunt suficient de asemănătoare pentru a ne teme de ele.

— Şi viceversa?

— Oh, da. Câteva forme sunt comestibile pentru mine, câteva ar fi potrivite pentru stomacul tău. Va trebui să le testezi separat, întâi împotriva toxinelor, apoi în ceea ce priveşte gustul. Oricum, nu există plantă pe care bucătăria aeroscuterului să n-o poată folosi în siguranţă.

— Aşadar, nu vom muri de foame…

— Este singurul avantaj, numai că el nu poate compensa pericolele. Ah, dacă Inginerii noştri s-ar fi gândit să monteze o momeală stelară la bordul Mincinosului , această întreagă epopee ar fi fost inutilă!

— O momeală stelară?

— Un echipament simplu, inventat cu mii de ani în urmă, ce determină soarele local să emită semnale electromagnetice care atrag colectoarele de fotoni. Având un asemenea echipament, am fi putut atrage un colector către această stea, anunţând apoi problemele noastre oricărei nave a Outsiderilor care i-ar fi urmat.

— Dar colectoarele se deplasează cu o viteză mult inferioară celei a luminii. Treaba asta ar fi durat ani întregi!

— În schimb, oricât de mult am fi aşteptat, n-am fi fost nevoiţi să părăsim siguranţa navei!

— Şi pretinzi că asta s-ar fi numit viaţă! pufni Louis, privindu-l pe Kzin.

Acesta, tolănit pe jos, la o oarecare distanţă, îl privea la rândul său, rânjind ca motanul din Alice în Ţara Minunilor . Un moment destul de lung se priviră în ochi, apoi felina se ridică alene, făcu un salt şi se afundă printre tufişuri.

Louis îşi întoarse privirile. Avea senzaţia că se întâmplase ceva important. Dar ce anume, nu-şi dădea seama.

Încălecată pe şaua scuterului ei, Teela părea că apasă pe acceleraţie… ca şi când încă ar fi zburat. Louis rememoră cele câteva ocazii în care fusese hipnotizat de un terapeut. De fiecare dată se simţise ca la teatru. Izolat într-o dulce absenţă a responsabilităţii, ştiuse în permanenţă că de fapt participa la un fel de joc pe care-l juca cu terapeutul. Ar fi putut să se elibereze în orice moment. Dar, din motive nelămurite, nu încercase acest lucru niciodată.

Dintr-o dată, privirea Teelei deveni clară. Tânăra îşi scutură capul, se întoarse şi-i observă.

— Louis! Cum am ajuns aici?

— Ca de obicei.

— Ajută-mă să cobor!

Întinse braţele spre el, aidoma unui copil urcat pe un zid. Bărbatul o apucă de talie şi o săltă de pe scuter. Atingerea ei îi provocă un fior pe şira spinării şi o senzaţie de căldură în plexul solar. Îşi lăsă mâinile acolo unde se aflau.

— Ultimul lucru de care-mi amintesc este că ne aflam la o înălţime de peste un kilometru, murmură fata.

— De acum încolo, să-ţi fereşti privirea de orizont.

— Ce-am făcut, am adormit la volan? — râse şi-şi scutură capul astfel încât părul îi deveni un nor mare şi negru — … şi voi v-aţi alarmat cu toţii! Îmi pare rău! Unde-i Interlocutorul?

— Vânează un iepure, răspunse Louis. Hei, de ce să nu ne dezmorţim şi noi un pic, dacă avem ocazia?

— Ce-ai zice de o mică plimbare prin pădure?

— O idee excelentă!

Bărbatul surprinse privirea fetei şi văzu că fiecare ghicise gândurile celuilalt. Cotrobăi în compartimentul de bagaje al scuterului şi scoase o pătură.

— Gata!

— Mă uluiţi! zise Nessus. Nici o altă specie raţională nu copulează atât de des ca voi. Duceţi-vă! Aveţi grijă unde vă aşezaţi. Amintiţi-vă că pot exista şi forme de viaţă nefamiliare…

— Ştiai că, odinioară, gol era identic cu neprotejat ? spuse Louis.

Avea impresia că, odată cu hainele, renunţa şi la siguranţă. Lumea Inelară dispunea de o biosferă funcţională, matură, plină de gângănii şi bacterii sau alte chestii cu dinţi, create anume pentru a consuma o hrană protoplasmatică.