Larry Niven - Lumea Inelară

Aeroscuterele se înălţau cu viteză şi în tăcere. Pliul sonic era un amortizor foarte eficient; din exterior, Louis nu auzea nici un fel de zgomot, nici măcar vântul. De aceea, rămase de-a dreptul uimit când liniştea bucăţii sale private de spaţiu fu inundată de urletul unei muzici orchestrale.

Era ca şi cum o orgă cu aburi ar fi explodat.

Sunetul fusese dureros de tare. Louis îşi duse palmele la urechi. Uluit, nu-şi dădu seama imediat ce se întâmplase. Apoi acţionă comenzile intercomunicaţiilor şi imaginea lui Nessus apăru precum un spectru. Ţipătul (coriştii dintr-o biserică arşi de vii?) scăzu considerabil în intensitate. Bărbatul Încă-i mai auzea, captat prin intercomunicaţiile Teelei şi Kzinului (un nor de efect stereo?).

— De ce a făcut aşa? exclamă uluită Teela.

— E îngrozit. O să-i ia ceva timp până o să se obişnuiască.

— Cu ce să se obişnuiască?

— Preiau comandai tună Interlocutorul. Ierbivorul este incapabil să ia vreo hotărâre. Declar că această misiune are un caracter militar şi, în consecinţă, comanda îmi revine mie!

Pentru o clipă, Louis se gândi să reclame locul şefului pentru sine. Dar cine avea chef să se bată cu un Kzin? Şi, oricum, Kzinul ar fi fost un conducător mai bun.

Acum, aeroscuterele ajunseseră la o înălţime de aproape un kilometru. Cerul şi solul erau în cea mai mare parte întunecate, dar pe sol existau unele zone mai negre în comparaţie cu celelalte, dând senzaţia de hartă în relief, în vreme ce bolta era presărată cu stele şi dominată de imensa arcadă arcuită peste ea însăşi.

În mod ciudat, Louis se pomeni gândindu-se la Divina Comedie a lui Dante. Universul acestuia fusese un artefact complex, în care sufletele oamenilor şi ale îngerilor aveau rolul de rotiţe ale unui vast mecanism. Inelul era şi el un obiect artificial. Nu puteai uita acest lucru, nici măcar o clipă, din cauza toartei ce se înălţa deasupra tuturor, uriaşă, albastră, venind parcă de dincolo de infinit.

Nu era de mirare că Nessus nu fusese în stare să suporte acest lucru. Era prea fricos — şi prea realist. Poate că-i sesizase frumuseţea, poate că nu; cu siguranţă, însă, înţelesese că fuseseră abandonaţi pe o structură artificială, cu o suprafaţă mai mare decât toate lumile fostului imperiu al Păpuşarilor luate la un loc.

— Cred că pot distinge Zidurile de margine, anunţă Kzinul.

Louis îşi mută ochii de la cerul arcuit deasupra capului său. Privi către babord, apoi către tribord şi respiraţia i se opri.

Către babord (erau cu faţa în direcţia din care aterizase Mincinosul — deci la stânga însemna babord), culmea Zidului de margine era o linie colorată în albastru închis, abia vizibilă. Bărbatul nu reuşea să-i ghicească înălţimea. Baza acestuia nici măcar nu se zărea. Doar partea superioară era vizibilă, dar când îţi forţai ochii prea multă vreme, imaginea începea să-ţi joace feste, dispărând. Linia se afla cam prin zona unde ar fi trebuit să fie orizontul, aşa încât ea ar fi putut reprezenta in egală măsură atât o bază, cât şi un vârf.

Către tribord, celălalt Zid era identic. Aceeaşi înălţime, aceeaşi alură, aceeaşi tendinţă a marginii de a dispărea la o concentrare prea mare a privirii.

Aparent, Mincinosul se prăbuşise foarte aproape de linia mediană a Inelului. Zidurile de margine păreau a fi egal distanţate… ceea ce însemna că erau dispuse la o depărtare de aproape 800 de mii de kilometri.

— Ce părere ai, Interlocutorule? întrebă Louis dregându-şi vocea.

— Mie mi se pare că Zidul de la babord este o idee mai înalt.

— În ordine! răspunse bărbatul şi coti spre stânga. Celelalte scutere, încă branşate pe circuitul server, îl urmară. Louis îşi activă intercomunicaţia, pentru a-i arunca o privire lui Nessus. Păpuşarul îşi strângea şaua cu toate cele trei picioare, iar capetele-i erau vârâte între şa şi corp. Strania făptură zbura fără să vadă nimic.

Teela interveni.

— Interlocutorule, eşti sigur? interveni Teela.

— Bineînţeles, răspunsul Kzinul. Zidul de la babord este vizibil mai mare.

În sinea lui, Louis se amuza. Niciodată nu primise vreo instruire militară, dar ştia câte ceva despre lupta sub comandă. În timpul unei revoluţii pe Wunderland fusese surprins la sol şi se văzuse nevoit să lupte ca partizan timp de trei luni, înainte de a putea ajunge la o navă.

Ceea ce-l caracterizează pe un bun ofiţer, îşi reaminti el, este capacitatea sa de a lua hotărâri rapide. Iar dacă acestea se dovedeau a fi şi corecte, cu atât mai bine…

Zburau către babord, deasupra peisajului întunecat. Inelul reflecta o lumină cu mult mai puternică decât Luna Pământului (aceasta nu poate lumina suficient un peisaj, astfel încât să fie observat din aer). Pârtia de cratere pe care Mincinosul o săpase pe suprafaţa Inelului rămăsese în spatele lor, ca un fir argintiu, iar în cele din urmă dispăru în întuneric.

Aeroscuterele accelerau constant şi în linişte. La o fracţiune sub viteza sunetului, un sunet ascuţit penetră pliul fonic, atinse un maxim la viteza sonică şi dispăru brusc. Pliul fonic îşi găsi o nouă formă şi din nou se instaură tăcerea.

La scurt timp după ce scuterele atinseseră viteza de croazieră, Louis îşi permise să se relaxeze în fotoliul de pilotaj. După informaţiile lui, urma să petreacă în această poziţie mai mult de o lună şi, ca atare, ar fi fost posibil să se obişnuiască cu ea.

În consecinţă, deoarece în prezent era singurul care pilota formaţia şi nu avea voie să adoarmă, începu să-şi testeze scuterul. Celelalte dispozitive erau foarte simple, confortabile şi uşor de folosit, dar nedemne de el.

Încercă să-şi împingă mâna în pliul fonic. Acesta era un câmp de forţă prevăzut să ghideze curenţii de aer în jurul spaţiului ocupat de aeroscuter. Nu se intenţionase ca acesta să devină un soi de cuşcă de sticlă. Avu senzaţia că mâna lui era expusă unui vânt puternic, unui vânt rece care bătea din toate direcţiile. Se afla într-o bulă protejată de curenţii de aer.

Pliul fonic era totodată şi un mijloc de protecţie împotriva prostiei. Verifică acest lucru, extrăgând o bucată textilă de şters faţa dintr-un compartiment special şi scăpând-o intenţionat din mână. Cârpa căzu fluturând sub scuter şi rămase acolo, zbătându-se nebuneşte în curentul de aer. Louis era aproape convins că în cazul — puţin probabil — în care ar fi căzut din şa, ar fi fost cules de către pliul fonic, dându-i-se posibilitatea de a urca la loc pe aparat. Era posibil, fiind un lucru făcut de Păpuşari…

Tubul de alimentare cu apă îi oferi lichid distilat. Fanta de alimente îi dădu câteva tartine maronii-roşcate. De şase ori comandă câte una-muşca o dată şi arunca restul în colectorul de deşeuri. Fiecare tartină avea un gust diferit şi nici unul nu era neplăcut.

Cel puţin nu se va plictisi de mâncare. Oricum nu prea curând.

Dar dacă, spre ghinionul lor, nu aveau să găsească plante sau apă pentru a aproviziona colectorul, fanta de alimente avea să înceteze în cele din urmă să le mai livreze tartinele.

Comandă, deci, şi o a şaptea tartină şi o mâncă până la ultimele firimituri. Descurajat, se gândi la distanţa care-i separa de orice ajutor posibil. Pământul se afla la două sute de ani-lumină, flota Păpuşarilor, situată la doi ani-lumină, se îndepărta aproape cu viteza luminii, şi până şi hodorogitul Mincinos devenise invizibil încă de la începutul zborului. Acum dispăruse chiar şi canionul săpat de el. Oare ar fi fost greu să se rătăcească pentru totdeauna?