Larry Niven - Lumea Inelară

Era magnific. Un munte aproape conic, izolat, fără să aparţină vreunui lanţ. Avea aspectul unui vulcan, al unui simulacru de vulcan, de fapt, deoarece sub Inel nu exista magma necesară formării vulcanilor. Baza sa se pierdea în ceaţă. Pantele înalte se vedeau prin ceea ce trebuiau să fie straturile rarefiate de aer, iar vârful prezenta ceva aparte, ceva ce aducea cu zăpada, zăpadă murdară, desigur, de vreme ce nu era suficient de strălucitoare. Poate că era un strat de permafrost.

Muchiile piscului se vedeau cu o claritate de cristal. Oare depăşea limita superioară a atmosferei? Un munte adevărat de asemenea dimensiuni s-ar fi prăbuşit sub propria greutate, dar acesta era probabil gol pe dinăuntru.

„Cred că am să încep să-i respect pe Inginerii Lumii Inelare”, îşi zise Louis Wu în sinea lui. Într-o lume construită pe baza unor prescripţii tehnice stricte, existenţa unui asemenea munte n-ar fi avut nici un sens.

Şi totuşi, era recomandabil ca fiecare lume să aibă cel puţin un munte care să nu poată fi urcat până în vârf.

Ceilalţi îl aşteptau sub curbura carcasei Mincinosului . Toate întrebările puteau fi comprimate într-una singură:

— Ai văzut vreo urmă de civilizaţie?

— Nu.

Îl puseră să le descrie tot ce văzuse. Stabiliră direcţiile. Sensul de rotaţie era de-a lungul şanţului săpat de Mincinos la aterizare. Sensul invers era înspre munte. Babord şi tribord erau direcţiile stânga, respectiv dreapta, privind spre sensul de rotaţie.

— Ai zărit zidurile de la babord sau tribord?

— Nu, şi nu înţeleg de ce. Ar fi trebuit să fie acolo.

— N-ai avut noroc, zise Nessus.

— Imposibil, poţi să vezi până la distanţe de mii de kilometri.

— N-am spus că aşa ceva nu este posibil, ci doar că n-ai avut noroc. Apoi, o luă de la capăt cu întrebările: N-ai văzut nimic, în afară de deşert?

— Nu chiar. La babord am observat o urmă de albastru. S-ar putea să fie un ocean. În egală măsură, însă, ar fi posibil ca distanţa să-mi fi jucat feste…

— N-ai zărit nici un fel de clădiri?

— Nimic.

— Dâre de condens pe cer? Linii drepte care ar putea fi autostrăzi?

— Nimic.

— Ai remarcat vreun indiciu specific civilizaţiei?

— Dacă aş fi văzut, v-aş fi spus. Din câte ştiu, toţi locuitorii Inelului, în număr de miliarde, s-au mutat pe o sferă Dyson luna trecută.

— Louis, trebuie să găsim regiunile civilizate!

— Ştiu asta.

Era mult prea evident. Trebuiau să scape de pe Lumea Inelară — şi, ceea ce era mai grav, nu erau în stare să-l mute singuri pe Mincinos . Nişte barbari nu i-ar fi putut ajuta, indiferent cât de mulţi sau de prietenoşi ar fi fost.

— Toată situaţia asta include şi un aspect fericit, punctă Louis Wu. Nu trebuie să reparăm nava. Dacă am transporta Mincinosul la marginea Inelului şi l-am îmbrânci peste Zid, rotaţia lui i-ar imprima viteza necesară ieşirii din raza de acţiune a gravitaţiei stelei. Odată ajunşi acolo, am putea folosi hiperpropulsorul.

— Dar mai întâi trebuie să găsim ajutoare.

— Sau să-i obligăm să ne ajute, interveni Kzinul.

— Şi atunci, de ce nu faceţi ceva, în loc să staţi aici şi să trăncăniţi? izbucni Teela.

Tânăra tăcuse până în acel moment, lăsându-i pe ceilalţi să-şi epuizeze sacul de întrebări.

— Trebuie să scăpăm de aici, nu-i aşa? De ce nu scoatem aeroscuterele din navă? Hai să ne mişcăm! Abia după aceea mai putem vorbi!

— N-am nici un chef să părăsesc nava, zise Păpuşarul.

— N-ai chef?! Aşteptaţi ajutor de undeva? Există vreo fiinţă căreia i-am stârnit interesul? A răspuns cineva apelurilor noastre radio? Louis spune că ne aflăm în mijlocul unui deşert. Cât vrei să mai aşteptăm aici?

Fata nu-şi dăduse seama că Nessus avea nevoie de timp pentru a-şi aduna curajul. Şi mai ales, gândi Louis, ea n-avea nici un pic de răbdare.

— Fireşte că vom pleca, explică Păpuşarul. Mi-am exprimat prost şovăiala. Dar, mai întâi, trebuie să decidem încotro s-o luăm. În caz contrar, nu vom şti ce să luăm cu noi şi ce să lăsăm în urmă.

— Către cel mai apropiat zid.

— Are dreptate, interveni Louis. Dacă a mai rămas pe undeva un dram de civilizaţie, ar trebui să se afle, fără îndoială, în apropierea zidurilor. Numai că nu ştim cât de departe sunt ele. Ar fi trebuit să le văd de sus.

— Nu cred, zise Păpuşarul.

— La naiba, tu n-ai fost acolo! Perspectiva e nesfârşită! Mii de kilometri fără nici un fel de obstacol. Ia stai o clipă…

— Inelul are o lăţime de aproape 1.600.000 km.

— Tocmai mi-am dat seama de proporţii, răspunse Louis Wu. Scala. Încă mă înşală. Încă nu pot să vizualizez ceva atât de gigantic.

— O să te obişnuieşti, îl asigură Păpuşarul.

— Mă îndoiesc. Cine ştie, poate creierul meu nu-i suficient de mare pentru a concepe aşa ceva… Tot timpul, îmi amintesc cât de îngust era Inelul văzut din spaţiul îndepărtat. Ca o bucăţică de panglică albastră. Panglică albastră! repetă Louis, cutremurându-se.

Dacă Zidul măsura 1500 km înălţime, atunci la ce distanţă trebuia să se afle pentru ca Louis Wu să nu-l poată distinge?

Să presupunem că putea să vadă până la o distanţă de 1500 km, într-o atmosferă plină de praf şi de vapori de apă, întrucâtva neclară, asemănătoare celei terestre. Dacă un asemenea aer făcea loc vidului efectiv după 65 km…

Atunci, cel mai apropiat zid trebuia să se afle la cel puţin 40 de mii de km.

Pe Pământ, dacă te-ai fi apucat să parcurgi în zbor o asemenea distanţă, te-ai fi reîntors în punctul de plecare. Dar aici era posibil ca zidul să se afle chiar şi mai departe.

— Nu putem să remorcăm Mincinosul cu aeroscuterele noastre, zise Kzinul. Dacă vom fi atacaţi, va trebui să abandonăm nava. Mai bine s-o lăsăm aici, lângă un reper proeminent.

— A zis cineva ceva de remorcatul navei?

— Un bun militar se gândeşte la toate. În ultimă instanţă, n-ar fi exclus să recurgem şi la aşa ceva, dacă nu găsim ajutor în regiunea zidului.

— O să găsim, îl asigură Nessus.

— Probabil că are dreptate, interveni Louis. Astroporturile sunt plasate pe margine. Admiţând că tot Inelul s-ar fi reîntors fa epoca de piatră, singura regiune din care civilizaţia ar putea începe să se răspândească iarăşi ar fi zona zidurilor, şi asta s-ar întâmpla odată cu reîntoarcerea unor nave călătoare.

— Faci speculaţii cam prea hazardate, remarcă Kzinul.

— Se prea poate!

— Dar, în general, sunt de acord cu tine. Aş mai adăuga că şi în cazul în care Inelul şi-ar fi epuizat toate marile sale secrete, tot am mai putea găsi niscaiva utilaje în funcţiune sau reparabile în vreunul dintre astroporturi…

Dar care dintre ziduri era cel mai apropiat?

— Teela are dreptate, vorbi din nou Louis, cuprins brusc de febrilitate. Hai să ne apucăm de treabă! Noaptea poate vom reuşi să vedem mai departe.

Urmară câteva ore de muncă susţinute. Mutară şi sortară maşinăriile, scoţându-le din navă şi coborând piesele grele pe cablu. Schimbarea bruscă de gravitaţie ridica unele probleme, dar echipamentele nu erau fragile.

La un moment dat, în cursul acestor ore, Louis se găsi faţă în faţă cu Teela, în navă.

— Ai o figură de parcă tocmai ţi-ar fi fost otrăvit animalul favorit… Vrei să stăm de vorbă?

Fata clătină din cap, evitând să-l privească în ochi. Bărbatul observă că se număra printre puţinele reprezentante ale sexului slab pe care lacrimile nu le urâţeau.