Larry Niven - Lumea Inelară

Materialul cenuşiu, neted, translucid de sub navă era teribil de alunecos. Bărbatul încercă să se ridice în picioare, apoi se dădu bătut. Stând în fund, îşi examină indicatoarele de pe piept.

În cască îi răsună vocea înfundată a Kzinului.

— Louis?

— Da.

— Aerul e respirabil?

— Aproximativ. Totuşi, pare destul de rarefiat. Cum ar fi, să zicem, la 1500 metri peste nivelul mării, în standard pământean.

— Să ieşim şi noi?

— Desigur, dar luaţi cu voi o frânghie şi legaţi-o de vreo bară din sas. Altfel, n-o să ne mai putem urca niciodată înapoi. Aveţi grijă când coborâţi. Suprafaţa este aproape ca oglinda.

Teela părea că n-are nici o problemă cu suprafaţa lunecoasă. Stătea în picioare, cu braţele încrucişate, având o mină bosumflată, aşteptând ca Louis să termine cu prostiile şi să-şi scoată casca. El se conformă.

— Am ceva personal să-ţi spun, i se adresă el.

Apoi, continuă să-i vorbească pe un ton destul de dur. Îi aminti de datele nesigure revelate de analiza spectrală a unei atmosfere, efectuată de la o distanţă de doi ani-lumină. De otrăvurile subtile, de componentele metalice şi de ciudatele prafuri, reziduuri organice şi catalizatoare care pot otrăvi o atmosferă altfel foarte respirabilă şi care pot fi detectate printr-o analiză chimică a unui eşantion din respectivul aer. Îi vorbi despre neglijenţă criminală şi nechibzuinţă, despre prostia de a se oferi în mod inconştient drept cobai. Îşi vărsă întregul năduf înainte ca restul echipajului să fi apucat să părăsească sasul.

Kzinul coborî pe sfoară, ateriză în picioare şi se îndepărtă câţiva paşi, atent ca o felină ce era, dând dovadă de un echilibru de dansator. Nessus apăru şi el, ţinându-se strâns de frânghie, alternativ, cu dinţii celor două guri şi ateriză în poziţie de trepied.

Nici unul dintre ei nu lăsă să se vadă că remarcase supărarea Teelei. Stăteau sub carcasa deformată a Mincinosului şi priveau în jurul lor.

Se aflau într-un defileu enorm de adânc. Solul acestuia era de un cenuşiu translucid şi perfect plan, aidoma unei imense oglinzi de telescop. Marginile sale, situate la o distanţă de aproape 100 m în ambele laturi ale navei, formau pante uşoare de lavă neagră. Louis avea senzaţia că lava încă mai unduia şi curgea în faţa ochilor săi. Este încă fierbinte, gândi el, în urma impactului provocat de aterizarea Mincinosului .

Zidurile înalte de lavă se întindeau în spatele navei, perfect drepte, până când se micşorau, atingând dimensiunile unui punct abia vizibil.

Louis încercă să se scoale. Din toţi patru, era singurul care avea probleme cu echilibrul. Îşi strânse picioarele sub el, apoi se ridică, într-un echilibru instabil, fiind incapabil să se mişte.

Interlocutorul înhăţă laserul de analizare şi ţinti zona din faţa lui. Cu toţii observară punctul de lumină verde concentrată… evoluând în tăcere. Nici un trosnet al materiei solide explodând în vapori. Nici un fel de aburi sau fum formându-se acolo unde lovise fasciculul. Când îşi ridică degetul de pe trăgaci, lumina dispăru instantaneu — locul nu strălucea şi nici nu prezenta vreo altă urmă.

— Ne aflăm într-un şanţ săpat de propria noastră aterizare, dădu Kzinul verdictul. Materialul de fundaţie al Inelului a fost cel care ne-a oprit în cele din urmă. Nessus, ce poţi să ne spui despre el?

— E ceva nou, răspunse Păpuşarul. Se pare că nu reţine căldura. Şi totuşi, nu este o varietate a materialului din care este construită o carcasă Produs General, şi nici nu se bazează pe un câmp de stază Slaver.

— Vom avea nevoie de echipament de protecţie pentru a urca pereţii aceştia, spuse Louis.

Nu era prea interesat de natura materialului de fundaţie al Inelului. Cel puţin nu în acest moment.

— … Mai bine rămâneţi aici, cât timp voi încerca eu să urc.

La urma urmei, era singurul care purta un costum de protecţie presurizat.

— Vin şi eu! zise Teela.

Deplasându-se aproape fără efort, fata se strecură sub braţul său. El se sprijini cu greutate de ea, şi amândoi începură să urce panta de lavă, clătinându-se.

Deşi foarte abruptă, panta se putea urca.

— Mulţumesc, îi zisese Louis Teelei, în momentul în care-şi începuse ascensiunea.

O clipă mai târziu, bărbatul îşi dăduse seama că Teela îl urma. Nu protestase. Cu cât fata învăţa mai repede să se uite pe unde calcă, cu atât creşteau şansele ca ea să trăiască.

Parcurseseră deja câţiva metri ai pantei, când tânăra urlă şi începu să danseze. Sărind foarte sus, se întoarse şi se lăsă să alunece în josul pantei. Când atinse pardoseala Inelului, alunecă precum o sanie pe un strat… de zăpadă. Rostogolindu-se, reuşi să se întoarcă, ţinându-se cu mâinile de şale şi privind în sus, umilită, rănită şi furioasă.

Ar fi putut fi şi mai rău, îşi zise Louis în sinea lui. Ar fi putut să alunece, să cadă şi să-şi ardă mâinile neprotejate, şi n-ar fi fost vina lui. Bărbatul continuă să urce, reprimându-şi sentimentele de vinovăţie.

Valul de lavă avea o înălţime de aproape 12 metri. La partea sa superioară făcea loc unui strat curat de nisip alb.

Aterizaseră într-un deşert. Inspectând împrejurimile cu ochiul liber, Louis nu reuşi să observe nici o nuanţă de verde, specifică vegetaţiei, sau de albastru-al-apei. La urma urmei, avuseseră noroc — Mincinosul s-ar fi putut prăbuşi peste un oraş.

Sau peste mai multe oraşe. La aterizare, se formase o brazdă ce se întindea pe kilometri întregi prin nisipul alb. În depărtare, dincolo de locul în care şanţul se închidea, începea altul. Nava săltase de mai multe ori. Şanţurile produse de Mincinos veneau în continuare, unul după altul, îngustându-se, devenind în cele din urmă o linie punctată, o dâră… Louis îşi lăsă ochii să urmărească această dâră şi se pomeni privind în infinit.

Lumea Inelară n-avea orizont — nu exista o linie unde pământul se contopea cu cerul. În schimb, bolta şi solul păreau că se unesc într-o regiune în care detaliile de mărimea unor continente aveau dimensiunea unor puncte, unde toate culorile se amestecau în albastrul cerului. Punctul de fugă îi reţinea privirea. Când, în cele din urmă clipi, o făcu depunând un efort deliberat.

Aidoma prafului neantului de pe Muntele Lookitthat, văzut cu decenii în urmă, la secole-lumină distanţă… aidoma nedeformatelor adâncuri ale spaţiului văzute de un miner de pe Centură în nava sa solitară… orizontul Lumii Inelare putea pune stăpânire pe ochii şi mintea unui om, înainte ca acesta să-şi dea seama de pericol.

Louis se întoarse cu faţa spre ravenă şi strigă:

— Lumea este plată! Ceilalţi se priviră miraţi.

— Am trasat o linie măricică în vreme ce coboram. Nu văd nimic care să fie viu primprejur, aşa încât putem zice c-am fost norocoşi. Acolo unde ne-am lovit, solul s-a despicat, lăsând să se vadă dâra de cratere mici, provocate de meteoriţii secundari, susţinând tot traseul nostru.

Se întoarse cu 180 de grade şi continuă:

— În direcţia opusă… Imediat, însă, îşi înghiţi cuvintele.

— Ce s-a întâmplat, Louis?

— E cel mai înalt munte pe care l-am văzut în viaţa mea…

— Ce s-a întâmplat, Louis? Vorbise prea încet.

— E un munte! urlă el. Aşteptaţi să daţi ochii cu el! Constructorii Lumii Inelare au vrut ca în lumea asta să existe un munte pe măsură. Totuşi, este inutil de înalt, după părerea mea. Prea înalt ca să se cultive ceva pe el, prea înalt chiar şi pentru schiat…