Larry Niven - Lumea Inelară

Era o imagine extrem de ciudată. Douăzeci de pătrate de umbră prinse într-un dans misterios, având laturile legate prin fire lungi de 8 milioane de km…

— Am avea nevoie de un asemenea fir, spuse Louis. Aplicaţiile sale ar fi nelimitate…

— N-am avut cum să-l aduc la bord sau să tai o bucată din el.

— Este posibil ca traiectoria noastră să fi fost modificată de coliziune, interveni Păpuşarul. Putem calcula dacă vom mai ajunge pe Lumea Inelară.

Nimeni nu era capabil să se gândească la vreo soluţie.

— N-ar fi exclus să pierdem întâlnirea cu Inelul, deşi coliziunea s-ar putea să nu ne fi luat prea mult din momentul de rotaţie. Există riscul de a ne înscrie pentru totdeauna pe o orbită eliptică, se lamentă Nessus. Teela, norocul tău s-a dovedit a fi mincinos!

Fata ridică din umeri.

— Niciodată n-am afirmat că aş putea juca rolul unui talisman norocos.

— Cel-Din-Urmă m-a dezinformat. Să fie aici, aş avea câteva cuvinte grele să-i spun arogantului meu logodnic.

În noaptea aceea, masa se preschimbă într-un ritual. Echipajul Mincinosului îşi luă ultima cină în spaţiul de recreere. În capătul mai îndepărtat, se afla Teela Brown, îmbrăcată într-o cămaşă unduitoare, vaporoasă, de un negru-portocaliu, care părea că nu cântăreşte nici măcar câteva zeci de grame. În spatele ei, Lumea Inelară se rotea încetişor. Din când în când, tânăra se întorcea să o privească. Cu toţii făceau acelaşi lucru. Dar dacă Louis trebuia să ghicească sentimentele celorlalţi extratereştri, în privinţa Teelei totul era simplu — nu vedea în ea decât nerăbdare. Şi că simţeau la fel: nu aveau să rateze Lumea Inelară.

În acea noapte, Louis făcu dragoste cu o ferocitate care mai întâi o uimi pe fată, apoi o încântă.

— Deci asta se întâmplă cu tine când ţi-e teamă! Va trebui să ţin minte. Nu avea chef să-i răspundă la fel de spiritual.

— Mă tot gândesc că asta ar putea fi ultima dată. „Oricine mi-ar fi parteneră”, adăugă în sinea lui.

— Oh, Louis, doar ne aflăm într-o carcasă Produs General!

— Şi dacă nu funcţionează câmpul de stază? Carcasa poate că va supravieţui impactului, dar noi ne-am transforma într-o pastă…

— Pe sufletul lui Finagle, încetează să-ţi mai faci griji!

Şi tânăra îşi plimbă degetele pe spatele lui, pornind din ambele părţi. El o strânse cât mai aproape, astfel încât să nu-i poată vedea faţa…

Când, în cele din urmă, Teela adormi adânc, plutind ca un vis frumos între cele două discuri pentru dormit, Louis o părăsi. Extenuat, satisfăcut, adastă îndelung sub un duş fierbinte, alături de un recipient cu coniac rece, pus în echilibru pe marginea băii.

Avusese încă o dată ocazia să guste din plăcerile vieţii.

Albastru deschis cu dungi albe, albastru închis fără nici un fel de detalii. Lumea Inelară umplea cerul. La început, se putuseră distinge doar detaliile norilor: furtuni, curenţi paraleli, calm deplin, toate în miniatură. Apoi imaginea se mărise. Apăruseră contururile mărilor… Lumea Inelară era acoperită aproape pe jumătate de apă.

Nessus se afla în siguranţă în cuşeta sa, legat solid, curbat protector asupra sa însuşi. Kzinul, Louis şi Teela îşi puseseră şi ei centurile şi priveau.

— Mai bine ai deschide ochii, îl sfătui Louis pe Păpuşar. Topografia s-ar putea să ne fie folositoare mai târziu.

Nessus se conformă. Un cap turtit de piton se ridică să observe peisajul impunător.

Oceane, fulgerul culcat al unui râu, un lanţ muntos…

Nici un semn de viaţă. Ar fi trebuit să se afle la mai puţin de o mie cinci sute de kilometri, pentru a detecta urme de civilizaţie. Lumea Inelară alerga sub ei, ştergând detaliile înainte de a putea fi observate. De fapt, detaliile n-aveau să conteze prea mult. Oricum, urmau să se prăbuşească într-un teritoriu necunoscut.

Viteza estimată a navei: 320 km/secundă. Suficientă pentru a-i scoate confortabil din sistemul stelar, dacă n-ar fi intervenit Lumea Inelară.

Peisajul se ridica în faţă şi în părţi cu 1200 km/secundă. Pieziş, o mare cu aspect de salamandră veni către ei, crescu, ajunse dedesubtul lor, dispăru. Brusc, peisajul străluci violet.

Discontinuitate

O clipă de lumină alb-violetă, strălucitoare ca un flash. O sută şaizeci de kilometri de atmosferă, comprimată într-o clipă la dimensiunile unui con de plasmă fierbinte ca o stea, lovi puternic prova Mincinosului .

Louis clipi şi imediat se treziră pe sol.

Auzi plângerea disperată a Teelei:

— Nu-i drept, am pierdut totul! Şi răspunsul Păpuşarului:

— Să fii martorul unor evenimente titanice este întotdeauna periculos, de multe ori dureros şi uneori fatal. Trebuie să mulţumeşti câmpului de stază Slaver, dacă nu şi norocului tău.

Louis percepu toate acestea, dar nu le luă în seamă. Se simţea îngrozitor de năuc. Ochii săi încercau să găsească un orizont…

Tranziţia bruscă de la cădere la senzaţia de sol stabil l-ar fi bulversat destul şi fără poziţia ciudată în care se găsea Mincinosul . Navei îi mai lipseau treizeci şi cinci de grade pentru a sta în cap. Cu gravitaţia cabinei încă funcţionând perfect, ea se potrivea cu restul peisajului ca o pălărie întoarsă pe dos.

Cerul semăna întru totul cu cel de amiază dintr-o zonă temperată a Pământului. Peisajul era însă deconcertant: podiş uşor vălurit şi translucid, iar în depărtare nişte piscuri colorate în roşu-maroniu. Dar ca să-ţi faci o impresie ca lumea, trebuia să ieşi afară.

Louis îşi desfăcu centura de siguranţă şi se ridică.

Echilibrul său era precar, deoarece ochii şi urechea internă nu cădeau de acord în privinţa noţiunii de „jos”. Bărbatul se mişcă încet. Uşurel. Fără grabă. Pericolul imediat trecuse.

Se întoarse pentru a o vedea pe Teela în sas. Fata nu purta costumul presurizat. Uşa interioară tocmai se închidea. Urlă:

— Teela, eşti nebună? Vino aici imediat!

Prea târziu. Ea nu mai avea cum să-l audă prin blindajul închis ermetic. Louis alergă la dulapuri.

Analizoarele de aer ale navei se vaporizaseră odată cu restul senzorilor externi. Trebuia să-şi pună un costum presurizat şi să-şi folosească analizoarele portabile pentru a afla dacă aerul Inelului putea fi respirat în siguranţă.

Doar dacă Teela nu s-ar fi prăbuşit şi ar fi murit înainte de a ieşi el… Şi în acest fel s-ar fi putut informa.

Uşa exterioară se deschise.

În mod automat, gravitaţia artificială se întrerupea în sas. Teela Brown căzu cu capul înainte prin uşa deschisă, dar se agăţă cu mâna de o bară, doar atât cât să-şi schimbe unghiul de cădere. Ateriză pe fund, în loc să cadă în cap.

Louis îşi puse costumul său presurizat, îi închise fermoarele, îşi îndesă casca pe cap şi-i închise clapetele. Afară, deasupra sa, Teela era în picioare frecându-şi locul cu care amortizase căzătura. Nu părea să respire cu greutate.

Louis intră în sas. N-avea rost să-şi verifice rezerva de aer a costumului, intenţiona să stea afară doar atâta timp cât le era necesar instrumentelor să-i spună dacă aerul din exterior era respirabil.

În ultima clipă îşi aminti de înclinarea navei, se apucă de bara uşii. Atunci când gravitaţia redusă a cabinei dispăru, Louis se roti, rămase o clipă agăţat în mâini şi-şi dădu drumul.

Picioarele-i fugiră de sub el în momentul în care atinse solul. Ateriză cu greutate pe gluteus maximi.