Larry Niven - Lumea Inelară

— Aşa crede şi inamicul! El nu ştie…

— Care inamic?

— …că provocând un Kzin…

— Au fost nişte automate, cretinule! Un inamic adevărat ar fi început să tragă din momentul în care am fi intrat în raza lui de acţiune.

— Şi eu m-am întrebat de ce au folosit strategia asta ciudată.

— Automate! Lasere cu raze X pentru distrugerea meteoriţilor. Programate să distrugă orice obiect ar putea lovi Inelul. În momentul în care prelungirea traiectoriei noastre a intersectat Inelul… pac! Lasere!

— Este… posibil, răspunse Kzinul deconectând aparatele indicatoare de pe porţiunile defecte ale pupitrului de comandă. Dar sper să te înşeli.

— Bineînţeles. Ar fi mult mai bine să ai pe cine arunca vina, nu-i aşa?

— Ar fi fost cu mult mai bine ca traiectoria noastră să nu fi intersectat Inelul.

Kzinul deconectase deja mai mult de jumătate din pupitrul de comandă şi îşi continua operaţiile.

— …Viteza noastră e destul de mare. Ne va scoate din sistem, dincolo de singularitatea acestei stele, ducându-ne într-o zonă din care să putem folosi hiperpropulsorul pentru a ne întoarce la flota Păpuşarilor. Dar, mai înainte, trebuie să evităm Inelul.

Louis nu se gândise chiar atât de departe.

— Trebuie să fii grozav de grăbit, nu-i aşa? spuse el cu amărăciune în glas.

— …Cel puţin, vom evita soarele. Automatele n-ar fi tras asupra noastră dacă prelungirea traiectoriei n-ar fi înconjurat soarele. Asta înseamnă că încă mai putem ţinti suprafaţa Inelului, nu-i aşa?

— Aşa este, dacă laserele sunt comandate automat.

— Dacă lovim Inelul, vom fi ucişi?

— Întreabă-l pe Nessus. Rasa lui a construit această navă. Vezi dacă poţi să-l dezdoi.

Kzinul strănută dezgustat. Deconectase deja cea mai mare parte a pupitrului de comandă. Doar câteva luminiţe izolate mai arătau că Mincinosul continua să fie în funcţiune.

Teela Brown se aplecă asupra Păpuşarului care încă mai zăcea ghemuit în cuşeta sa de salvare. Contrazicând previziunile bărbatului, fata nu arătase nici cel mai mic semn de panică de la începutul atacului cu lasere. Acum mângâia baza gâturilor extraterestrului, aşa cum îl văzuse odată făcând pe Louis.

— Eşti un fricos! îi reproşa ea fiinţei îngrozite. Hai, arată-te! Priveşte-mă! Ai să pierzi toată distracţia!

Douăsprezece ore mai târziu, Nessus se afla încă în comă catatonică.

— Când încerc să-l întind, nu reuşesc decât să-l fac să se strângă şi mai tare, izbucni Teela, aproape în pragul lacrimilor.

Se retrăseseră în cabina lor pentru a lua masa, dar fata nu putea înghiţi nimic.

— Greşesc undeva, Louis. Simt asta!

— Continui să-l stresezi pomenind tot timpul de distracţie. Nessus nu este în căutarea distracţiei. Lasă-l în plata domnului! Treaba asta nu reprezintă o nenorocire nici pentru el, nici pentru noi! Când va simţi nevoia, se va dezdoi, fie şi numai pentru a se putea apăra. Între timp, |asă-l în marsupiul propriu.

Teela se îndepărtă gânditoare, aproape împleticindu-se; încă nu se adaptase micii diferenţe dintre gravitaţia Pământului şi cea a navei. Începu să vorbească, se răzgândi, se mai răzgândi o dată, apoi întrebă, întunecându-se:

— Ţi-e teamă?

— Destul.

— Asta şi credeam, aprobă ea din cap şi-şi reluă plimbarea. De ce Kzinului nu-i este teamă?

Interlocutorul fusese într-o agitaţie continuă din momentul atacului. Cataloga armamentul disponibil, efectua simple calcule trigonometrice pentru a trasa cursul navei, uneori dădea ordine concise şi hotărâte, de o asemenea manieră încât cereau execuţia imediată.

— Cred că pur şi simplu e îngrozit. Îţi aminteşti cum a reacţionat când a văzut lumea Păpuşarilor? Este îngrozit, dar nu-l va lăsa pe Nessus să bănuiască una ca asta.

Ea clătină din cap:

— Nu înţeleg. De ce sunteţi cu toţii îngroziţi, în afară de mine? Dragostea şi părerea de rău răsuciră în pieptul lui Louis o durere atât de veche, atât de uitată încât părea aproape nouă. Sunt nouă aici, toată lumea ştie în afară de mine!

— Nessus a avut pe jumătate dreptate, încercă el să-i explice. N-ai fost niciodată lovită în viaţă, nu-i aşa? Eşti prea norocoasă pentru asta. Ţi-e teamă să nu fii lovită, dar nu înţelegi durerea, pentru că n-ai simţit-o niciodată.

— Asta e o nebunie. E adevărat că niciodată nu mi-am rupt nimic, dar asta nu reprezintă o forţă paranormală.

— Fireşte că nu. Nu asta înseamnă şansă. Norocul înseamnă statistică şi tu eşti o aberaţie matematică. Din cele 43 de miliarde de fiinţe umane din spaţiul cunoscut, ar fi fost o adevărată surpriză ca Nessus să nu poată găsi pe cineva ca tine. Nu observi ce a făcut? A luat un eşantion de oameni, descendenţi ai câştigătorilor Loteriilor Drepturilor de Naştere. El zice că erau mii, dar pariez că dacă n-ar fi găsit ce căuta printre aceste mii, ar fi mărit eşantionul, cuprinzând doar unul sau doi strămoşi născuţi prin câştigarea Loteriilor. Asta i-ar fi oferit zeci de milioane de posibilităţi de alegere…

— Dar ce anume căuta?

— Pe cineva ca tine. A luat mai multe mii de oameni şi a început prin a-i elimina pe cei fără şansă. Aici cineva şi-a zdrobit un deget când avea treisprezece ani. Fata aia avea probleme de personalitate. Alta avea acnee. Bărbatul ăsta când pierdea, când câştiga. Celălalt a câştigat o înfruntare, dar şi-a pierdut renumele. Tipul ăsta obişnuia să lanseze rachetomodele, până când şi-a pierdut un deget într-o explozie. Fata asta pierdea constant la ruletă… Vezi? Tu eşti fata care câştigă de fiecare dată. Pâinea cu unt nu-ţi cade niciodată din mână pe partea unsă.

Teela medită preţ de câteva clipe…

— Asta înseamnă că aici funcţionează o lege a probabilităţilor, spuse ea în cele din urmă. Dar, Louis, eu nu câştig de fiecare dată la ruletă!

— Dar nici nu pierzi atât de mult încât s-o simţi!

— N…nu.

— Aşa ceva căuta Nessus.

— Vrei să spui că sunt un fel de monstru?

— Nu, pentru nimic în lume! Nici vorbă de aşa ceva! Nessus a tot eliminat candidaţii lipsiţi de şansă până a rămas cu tine. Crede că a descoperit o lege de bază, dar, de fapt, nu a găsit decât capătul îndepărtat al unei curbe Gauss. Teoria probabilităţilor confirmă existenţa ta. Dar tot ea mai spune că de fiecare dată când dai cu banul, şansele tale de a pierde sunt egale cu ale mele, jumătate-jumătate, asta pentru că Doamna Şansă e lipsită de memorie.

Teela se prăbuşi într-un fotoliu.

— Grozav noroc am mai avut! Sărmanul Nessus, l-am dezamăgit!

— Să-i fie învăţătură de minte!

Colţurile gurii ei schiţară o umbră de zâmbet.

— Asta am putea-o verifica.

— Cum adică?

— Comandă o felie de pâine cu unt. Hai să începem s-o aruncăm în sus…

Pătratul de umbră era mai negru decât un corp negru, aşa cum este el definit în manualele de şcoală. Un colţ al său făcea o tăietură ascuţită în banda albastră a Lumii Inelare. Cu această crestătură drept martor, ochiul şi mintea putea să-i completeze imaginea, un dreptunghi îngust de negru-al-spaţiului, alarmant de lipsit de stele. Deja decupase o felie importantă a cerului, şi această felie se mărea continuu.

Louis purta o pereche de ochelari cu lentile bombate fabricate dintr-un material care-şi modifica transparenţa sub impactul unei radiaţii luminoase prea puternice ce ar fi căzut normal pe lentilă. Polarizarea carcasei nu era suficientă. Kzinul, care se afla în cabina de comandă şi pilota ce mai rămăsese din navă, purta şi el o pereche. Găsiseră, de asemenea, două lentile separate, fiecare prevăzută cu o mică bandă de fixare, şi le îndesaseră pe capetele lui Nessus.