Larry Niven - Lumea Inelară

Mai departe, de-a lungul Lumii Inelare, dincolo de curbura aproape imperceptibilă, ochii lui Louis descoperiră încă o groapă de meteorit. După toate aparenţele, trebuia să fie destul de mare, gândi el. Destul de mare pentru a putea fi observată în lumina slabă a stelelor.

Nu-i acordă atenţie. Ochii şi mintea încă nu i se obişnuiseră cu proporţiile gigantice ale Lumii Inelare.

Soarele de tip G2 răsări de după Zidul drept şi întunecat al Inelului, strălucind orbitor. Kzinul activă un polarizator şi abia atunci Louis fu în stare să-l privească şi să descopere o zonă de umbră profilându-se pe discul său. O umbră pătrată.

— Trebuie să fim prudenţi, îi avertiză Nessus. Dacă vom fi nevoiţi să ne sincronizăm viteza cu cea a Inelului, vom fi atacaţi cu siguranţă.

Răspunsul Kzinului nu fu decât un mârâit reprobator:

— Cu ce fel de arme? Doar am văzut că Inginerii Lumii Inelare n-au nici măcar o staţie radio în funcţiune.

— Nu putem ghici natura echipamentelor lor de comunicaţii. Poate că folosesc telepatia sau vibraţiile ce rezonează în pardoseala Inelului sau impulsurile electrice transmise prin cabluri metalice. De asemenea, nu cunoaştem nimic despre armamentul lor. Dacă vom hoinări deasupra suprafeţei interioare, vom reprezenta o ameninţare serioasă şi vor folosi împotriva noastră orice armă disponibilă.

Louis îl aprobă. De obicei nu era atât de precaut — mai ales că Lumea Inelară îi aţâţase curiozitatea — dar Păpuşarul avea dreptate.

Hoinărind deasupra suprafeţei interioare, Mincinosul ar fi putut deveni un potenţial meteorit. Unul mare. Deplasându-se cu o viteză apropiată de cea orbitală, o asemenea masă ar fi constituit un pericol major, căci o singură atingere cu straturile superioare ale atmosferei i-ar fi imprimat o traiectorie descendentă, la o viteză de mai multe sute de km/secundă. Deplasându-se cu o viteză mai mare decât cea orbitală, păstrând o traiectorie curbă cu ajutorul propulsoarelor, nava ar fi devenit o ameninţare mai puţin evidentă dar mai implacabilă, căci, în cazul unei defecţiuni a motoarelor, forţa centrifugă ar fi împins-o în jos/spre exterior, spre zonele populate. Locuitorii Inelului probabil că nu glumeau în privinţa meteoriţilor, câtă vreme o singură perforaţie a carcasei ar fi permis întregii atmosfere să se scurgă în spaţiu.

Kzinul se răsuci de la pupitrul de comandă şi îl privi pe Păpuşar în ochi.

— Atunci care sunt ordinele tale?

— Mai întâi, trebuie să frânezi până aproape de viteza orbitală.

— Apoi?

— Să accelerezi spre soare. Putem inspecta într-o oarecare măsură suprafaţa locuită a Inelului dacă aceasta se va restrânge sub noi. Obiectivul nostru principal îl vor constitui pătratele de umbră.

La naiba! gândi Louis. Obosit şi flămând cum era acum, avea oare să fie pus în situaţia de a face pace între doi extratereştri? Trecuse prea mult timp de când mâncaseră sau dormiseră ultima oară. Dacă Louis era obosit, Kzinul trebuia să fie extenuat, la capătul nervilor, gata pentru o dispută.

Nessus tocmai începuse să explice:

— Avem un interes special în legătură cu pătratele de umbră. Suprafaţa lor primeşte mai multă radiaţie solară decât întreg Inelul. Asta le transformă în nişte generatoare termoelectrice ideale pentru sistemul energetic al acestei lumi.

Kzinul murmură ceva veninos în Graiul Hero. Replica următoare, în interplanetară, fu mai temperată:

— Nu eşti deloc rezonabil. Evident că nu ne interesează sursa energetică a Inelului. Hai să aterizăm, să găsim un băştinaş şi să-l întrebăm pe el care sunt sursele energetice.

— Refuz să iau în considerare aterizarea.

— Îmi pui la îndoială îndemânarea de pilot?

— Îmi pui la îndoială capacitatea de a conduce?

— Dacă tot ai atins subiectul…

— Încă mai am asupra mea taspul, Kzinule. În funcţie de cuvântul meu, se va decide cui anume vom da Marele Şlem şi hiperpropulsorul cuantic de ordinul doi, iar eu sunt Cel-Prea-Ascuns la bordul acestei nave. Să-ţi fie clar că…

— Opriţi-vă! strigă Louis. Amândoi îl priviră.

— Disputa voastră este prematură. De ce să nu investigăm pătratele de umbră cu telescoapele? În felul ăsta, amândoi veţi avea la dispoziţie mai multe argumente pe care să vi le aruncaţi unul altuia în faţă. O să fie mai amuzant aşa!

Nessus se privi ochi în ochi. Kzinul îşi ascunse ghearele.

— Acum, vă propun un punct de vedere mai pragmatic, continuă Louis. Cu toţii ne aflăm la capătul puterilor. Obosiţi. Înfometaţi. Cine are chef să se certe cu burta goală? Eu mă duc să dorm o oră. Vă sugerez să faceţi la fel.

Teela se arătă şocată:

— Nu vrei să priveşti? Doar vom vedea partea interioară!

— Priveşte tu. Îmi povesteşti după aia, îi aruncă el peste umăr, în timp ce ieşea din cabina de comandă.

Se trezi buimac şi flămând ca un lup. Foamea îl scoase dintre discurile pentru dormit şi-l menţinu apoi în cabină suficient de mult timp pentru a comanda un sandwich bucătăriei automate. Înfulecând, se năpusti în spaţiul de recreere al navei.

— Ce se întâmplă?

Teela îi răspunse cu o voce uşor glacială din spatele unui ecran de citit:

— Ai pierdut totul. Nave în stază Slaver. Ai pierdut demonii, dragonii spaţiali, vietăţile stelare canibale, toate atacând simultan. Interlocutorul a trebuit să se bată cu ei cu mâinile goale. Ţi-ar fi plăcut să le vezi.

— Nessus? Păpuşarul îi răspunse din cabina de comandă:

— Kzinul şi cu mine am căzut de acord să ne îndreptăm spre pătratele de umbră. Acum el doarme. În curând, vom ajunge într-o zonă cu spaţiu liber.

— Ceva nou?

— Destule… Lasă-mă să-ţi arăt…

Păpuşarul manevră comenzile ecranelor analizoarelor. Probabil că studiase undeva simbolistica Kzinti.

Imaginea ce apăru acum pe ecrane semăna foarte mult cu cea a Pământului văzut de la mare înălţime. Munţi, lacuri, văi, râuri, mari pete dezgolite care trebuiau să fie deşerturi.

— Deşerturi? întrebă el nedumerit.

— Aşa se pare, dădu din cap Păpuşarul. Interlocutorul a studiat spectrele de temperatură şi umiditate. Datele acumulate indică faptul că Lumea Inelară s-a reîntors la starea de sălbăticie, cel puţin în parte. Dă-mi alt motiv pentru care ar exista deşerturile… Am mai găsit un ocean adânc, cu apă sărată, de cealaltă parte a Inelului, la fel de mare ca şi primul. Analizele spectrale au confirmat salinitatea. În mod evident, constructorii au găsit necesar să contrabalanseze greutatea unei asemenea mase enorme de apă.

Louis mai înghiţi o îmbucătură.

— Sugestiile tale au fost bune, continuă Nessus. S-ar putea să fii cel mai bun diplomat dintre noi, în ciuda pregătirii mele sau a Kzinului.

Abia după ce ne-am îndreptat telescoapele către pătratele de umbră a fost şi el de acord să mergem să aruncăm o privire la faţa locului.

— Serios? De ce?

— Am descoperit o neconcordanţă. Pătratele de umbră se mişcă cu o viteză sensibil mai mare decât viteza orbitală.

Louis se opri din mestecat.

— …Fireşte că aşa ceva nu-i imposibil, continuă Păpuşarul. Pătratele pot avea orbite eliptice stabile. Nu este necesar să-şi menţină o distanţă constantă faţă de soare.

Louis înghiţi dumicatul cu efort, pentru a putea vorbi:

— Este o nebunie. În cazul ăsta, ar varia lungimea zilelor. Teela interveni şi ea:

— Ne-am gândit că ar putea diferenţia vara de iarnă, făcând nopţile mai scurte şi apoi mai lungi. Dar nici aşa n-are sens.