Larry Niven - Lumea Inelară

Pentru ochii umflaţi ai lui Louis, soarele aflat la o distanţă de numai 19 milioane de km era un inel înceţoşat de flăcări înconjurând un mare disc întunecat. Totul frigea în cabină. Instalaţia de răcire urla ca un uragan.

Teela deschise uşa cabinei ei şi o trânti imediat la loc. Apăru un moment mai târziu, purtând şi ea ochelari. Apoi se aşeză alături de Louis, la masa din spaţiul de recreere.

Pătratul de umbră era o absenţă ameninţătoare. Era ca şi cum cineva ar fi şters cu o cârpă udă o zonă de pe o tablă plină cu calcule matematice.

Urletul instalaţiei de aer făcea imposibilă orice comunicare.

Oare cum reuşeau aparatele să disipeze căldura, când afară soarele mult prea apropiat transformase totul într-un furnal încins? Era imposibil, decise Louis. Probabil că o înmagazinau undeva. Undeva, pe circuitul de reciclare a aerului exista o zonă la fel de fierbinte ca o stea, ce devenea mai fierbinte odată cu trecerea fiecărei clipe.

Încă un lucru care să-l îngrijoreze.

Dreptunghiul negru continua să crească.

Din cauza mărimii, lăsa impresia că se mişcă foarte încet. Era la fel de întins ca şi imaginea soarelui, măsurând aproape 1 milion şi jumătate km în lăţime şi mult mai mult în lungime, aproape 4 milioane de km. Aproape instantaneu deveni uriaş. Marginea sa alunecă complet peste soare şi întunericul se instală…

Pătratul de umbră acoperea acum jumătate din Univers. Marginile sale erau nedefinite, negre pe fond negru, imposibil de observat.

Partea din spate a navei, dincolo de zona cabinelor, deveni de un alb strălucitor. Instalaţia de reciclare a aerului radia căldura acumulată, cât timp avea posibilitatea s-o facă. Louis ridică din umeri şi se întoarse să privească pătratul de umbră.

Urletul instalaţiei de reciclat aerul se stinse, tăcerea bruscă lăsându-le un ţiuit în urechi.

— Ei bine? întrebă Teela prudentă. Kzinul ieşi din cabina de comandă:

— Păcat că ecranele nu mai sunt conectate la nimic! Atâtea întrebări şi-ar fi găsit răspunsul…

— Ca de exemplu? întrebă Louis, pe jumătate asurzit.

— De ce pătratele se mişcă cu o viteză mai mare decât cea orbitală? Oare chiar sunt folosite ca generatoare de electricitate? Ce le face să stea numai cu o anumită faţă întoarsă spre soare? S-ar fi putut răspunde la toate întrebările puse de mâncătorul-de-frunze dacă ne-ar fi rămas măcar un echipament în funcţiune.

— O să ne lovim de soare?

— Bineînţeles că nu. Ţi-am mai explicat asta, Louis. Ne vom afla în spatele pătratului de umbră timp de o oră şi jumătate. O oră mai târziu, vom trece printre pătratul următor şi soare. Dacă în cabină se va face prea cald, vom putea activa şi câmpul de stază.

Ţiuitul din urechi dispăru. Pătratul de umbră era un inform câmp negru, fără margini. Un ochi omenesc nu-şi poate extrage informaţii din negrul pur.

Apoi soarele reapăru. Din nou, cabina fu inundată de urletul instalaţiei de aer.

Louis cercetă cerul, în căutarea următorului pătrat de umbră. Tocmai îl observase, când fulgerul lovi din nou.

Arăta ca un fulger şi sosise precum un fulger, pe nepregătite. Preţ de o fracţiune de secundă, nu fu decât o strălucire îngrozitoare, cu o tentă violetă. Nava se clătină…

Discontinuitate

… se clătină şi fulgerul dispăru. Louis îşi vârî două degete pe sub lentile, pentru a-şi freca ochii năuciţi.

— Ce-a fost asta? exclamă Teela.

Mintea lui Louis se limpezi încet. Observă cum Nessus îşi ridicase un cap prevăzut cu o lentilă de protecţie, cum Kzinul meşterea ceva la un panou, cum Teela se uita la el. Se întoarse.

Soarele era din nou un disc întunecat, dar ceva mai mic decât înainte, înconjurat cu o aură violetă. Se micşorase vizibil în timpul stazei. Momentul trebuie să fi durat câteva ore. Urletul instalaţiei de aer se diminuase şi el, ajungând până în stadiul de şuierat enervant.

Altceva ardea afară.

Ceva ca o buclă de aţă neagră, foarte subţire, înconjurată de o aură alb-violetă. Părea să n-aibă capete. Una dintre extremităţi se pierdea în pata neagră care ascundea soarele. Cealaltă se întindea la nesfârşit în faţa Mincinosului .

Aţa se răsucea încet, ca un vierme rănit.

— Se pare că ne-am lovit de ceva, spuse calm Nessus, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic până atunci. Interlocutorule, trebuie să ieşi afară şi să vezi ce s-a întâmplat. Te rog să-ţi pui costumul!

— Ne aflăm în stare de război, răspunse Kzinul. Aici comand eu.

— Excelent. Şi cum ai de gând să procedezi?

Kzinul avu bunul simţ să nu răspundă. Aproape că-şi terminase de montat costumul etanş cu aspect de balon, prevăzut pe spate cu un sac militar. Evident că intenţiona să dea o raită pe afară.

Kzinul părăsi nava cu unul dintre aeroscutere, un vehicul în formă de clopot, dotat cu propulsoare reactive şi prevăzut cu un post de pilotaj. Ceilalţi rămaseră să-l privească din interior cum îşi manevrează naveta de-a lungul firului negru. Acesta se răcise considerabil, căci aura din jurul său devenise din alb-violet, alb, apoi alb-portocaliu. Îl urmăriră pe Kzin cum îşi părăseşte vehiculul şi se apropie de fir.

Îl puteau auzi respirând. La un moment dat, percepură chiar şi un mârâit uimit. Dar nu rostise nici o vorbă în microfonul costumului. Trecuse mai bine de o jumătate de oră de când era afară, şi firul se răcise treptat devenind aproape invizibil.

Apoi Interlocutorul se întoarse la bordul Mincinosului . Atunci când intră în spaţiul de recreere, îşi câştigase dreptul la atenţia deplină şi respectuoasă a tovarăşilor săi.

— Nu este mai groasă decât aţa obişnuită, spuse Kzinul. Aţi remarcat însă că am rămas cu jumătate de cleşte.

Le arătă resturile uneltei. Aceasta fusese tăiată curat după o suprafaţă plană, şi secţiunea era polizată oglindă.

— Când m-am apropiat suficient ca să văd cât de subţire este, am încercat să-l apuc cu cleştele. Firul a trecut pur şi simplu prin oţel. N-am simţit decât o uşoară rezistenţă.

— O sabie-variabilă s-ar fi comportat exact la fel, murmură Louis.

— Dar o sabie-variabilă are lama formată dintr-un fir metalic aflat în stază Slaver. Ea nu se poate îndoi. Acest… fir se află într-o mişcare continuă, după cum ai văzut.

— Aşadar, e ceva nou. — Ceva care putea tăia ca o sabie-variabilă. Uşor, subţire, rezistent, depăşind posibilităţile tehnologice umane. Ceva care rămânea în stare solidă la o temperatură la care orice substanţă naturală devenea plasmă. — Ceva cu adevărat nou. Dar ce căuta în drumul nostru?

— Gândeşte-te puţin! Tocmai treceam printre pătratele de umbră, când am lovit ceva neidentificat. După aceea, am descoperit un fir aparent infinit, aflat la o temperatură comparabilă cu cea a interiorului unei stele fierbinţi. Evident că l-am lovit. El a reţinut căldura impactului. Presupun că era întins între pătratele de umbră.

— Probabil că ai dreptate. Însă de ce se afla acolo?

— Putem doar să emitem speculaţii, răspunse Interlocutorul. Inginerii Lumii Inelare folosesc pătrate de umbră spre a asigura intervale de noapte. Pentru a-şi îndeplini misiunea, acestea trebuie să acopere soarele, iar nu să se întoarcă cu o muchie spre el. Constructorii Inelului au folosit mai multe fire ciudate pentru a lega toate pătratele într-un lanţ, imprimându-i apoi o viteză mai mare decât cea orbitală, pentru a-l pune sub tensiune. Firele sunt întinse, iar pătratele sunt ţinute în poziţie normală faţă de soare.