Larry Niven - Lumea Inelară

Aerul era saturat de izul specific de Păpuşar, amestec de mirodenii şi chimicale. Mirosul era pretutindeni. Fusese puternic şi artificial în cabina navetei şi nu se diminuase deloc în momentul deschiderii sasului. O mie de miliarde de Păpuşari îşi puseseră amprenta pentru eternitate pe aerul acestei lumi.

Nessus dansa — micile sale copite păreau că abia ating suprafaţa dură a aleii. Kzinul aluneca în stilul său felin propriu, cu coada portocalie legănându-se ritmic înainte şi înapoi. Zgomotul produs de înaintarea Păpuşarului era un step în ritm de trei pătrimi. Din direcţia Kzinului nu se auzea nici un sunet.

Mersul Teelei era la fel de liniştit. Întotdeauna, fata părea împiedicată, dar era o impresie falsă. Niciodată nu se împiedica, niciodată nu lovea nimic. Louis era cel mai puţin graţios dintre toţi.

Şi de ce ar fi fost altfel? Nu era decât o maimuţă mutantă pe care evoluţia n-o adaptase niciodată în totalitate la mersul pe o suprafaţă plană. Timp de milioane de ani, strămoşii săi îşi folosiseră pentru deplasare toate cele patru membre şi se căţăraseră în copaci, acolo unde putuseră face acest lucru.

Pleistocenul pusese capăt acestei situaţii, prin milioanele sale de ani de secetă. Dispărând pădurile, strămoşii lui Louis Wu rămăseseră fără adăpost, însetaţi şi înfometaţi. Neavând încotro, se apucaseră să mănânce carne. Respectivele fiinţe începuseră să se descurce ceva mai bine abia după ce învăţaseră să folosească tibia unei antilope, a cărei articulaţie îşi lăsase apoi amprenta pe multe cranii fosile.

Acum, urcaţi pe nişte picioare ce mai păstrau vestigiile degetelor, Louis Wu şi Teela Brown mergeau alături de cei doi străini. Străini? Toţi erau străini pe această lume, chiar şi Nessus cel nebun şi exilat, Păpuşarul cu coama maronie şi neîngrijită şi cu capetele în veşnică agitaţie. Nici Kzinul nu se simţea în largul său. Ochii săi, înconjuraţi de marcaje întunecate, scormoneau vegetaţia necunoscută, în căutare de ţepi veninoşi sau colţi ascuţiţi. Probabil proceda astfel din instinct.

Păpuşarii n-ar fi permis existenţa unor vieţuitoare periculoase în parcurile lor.

În cele din urmă ajunseră în faţa unui dom care sclipea ca o perlă uriaşă, semiîngropată. Lumina albastră se rupse în două.

— Aici vă părăsesc, gemu Nessus, şi Louis observă cât de îngrozit era acesta. Trebuie să discut cu Cei-Care-Conduc. Continuă să vorbească pe un ton grăbit şi conspirativ: Interlocutorule, spune-mi repede: în cazul în care nu m-aş întoarce, m-ai căuta ca să mă ucizi din cauza insultei pe care ţi-am azvârlit-o în restaurantul lui Kruşenko?

— Există vreun risc să nu te mai întorci?

— Într-o oarecare măsură, da. Cei-Care-Conduc s-ar putea să nu fie încântaţi de ceea ce vor auzi. Te mai întreb o dată, ai veni după mine?

— Aici, pe o planetă străină, printre fiinţe cu o asemenea neînchipuită putere şi care manifestă atât de puţină încredere în intenţiile paşnice ale unui Kzin? Îşi balansă o dată coada cu emfază şi încheie: … Nu. Dar nici n-aş mai continua expediţia.

— Asta îmi este suficient, spuse Nessus şi se îndepărtă tremurând vizibil, precedat de ghidul de lumină.

— De ce o fi speriat? întrebă Teela. A făcut doar tot ce i-au cerut. De ce s-ar supăra pe el?

— Cred că pune ceva la cale, îi răspunse Louis. Ceva diabolic. Nu ştiu însă ce anume…

Lumina albastră se mişcă mai departe. Ceilalţi o urmară pătrunzând în emisfera luminoasă…

Domul devenise acum invizibil. Aşezaţi în nişte cuşete dispuse în triunghi, cei doi oameni şi Kzinul studiau vegetaţia de afară cu aspect de junglă, observând apropierea unui Păpuşar deosebit. Ori domul însuşi era transparent din interior, ori parcul era o proiecţie.

Aerul mirosea a zeci de Păpuşari.

Cel de afară îşi croi drum printr-o ultimă perdea de plante agăţătoare purpurii. (Louis încercă să-şi amintească în care moment anume începuse să se gândească la Nessus ca la un „el”, şi nu ca la un animal ciudat. Kzinul, un extraterestru familiar, fusese un „el” de la început). Păpuşarul se opri aproape de limita presupusului dom. Coama sa era argintie şi nu maronie, ca a lui Nessus, fiind coafată cu grijă în inele complicate. Totuşi, vocea sa avea acelaşi ton de contralto ca al lui Nessus.

— Vreau să-mi cer scuze pentru că nu am putut să vă întâmpin. Îmi puteţi spune Chiron.

Însemna că şi el era o proiecţie. Louis şi Teela murmurară formulele uzuale de politeţe. Interlocutorul îşi dezgoli dinţii.

— Cel căruia îi spuneţi Nessus ştie deja tot ce veţi afla voi acum. Prezenţa sa a fost reclamată în altă parte. Oricum, ne-a comunicat reacţiile voastre la aflarea capacităţilor noastre tehnice.

Louis aprobă din cap. Păpuşarul continuă:

— Acest lucru ne-ar putea fi de folos. Veţi înţelege mai bine când veţi afla reacţiile noastre în faţa unei realizări tehnice şi mai ambiţioase.

Jumătate din dom deveni întunecată. Din păcate, era jumătatea opusă imaginii Păpuşarului. Louis dibui o comandă pentru rotirea cuşetei, dar îi trecu prin minte că ar fi fost mai potrivit să dispună de două capete cu mare grad de libertate în mişcare şi ochi comandabili independent, pentru a putea urmări simultan ambele jumătăţi ale domului. Partea întunecată reprezenta spaţiul înstelat, jucând rol de fundal pentru un mic disc strălucitor.

Un disc compus din inele. Era o mărire a hologramei din buzunarul lui.

Sursa de lumină era minusculă şi orbitor de albă, foarte asemănătoare Soarelui văzut din apropierea lui Jupiter. Inelul avea un diametru uriaş, întinzându-se pe jumătate din partea întunecată a domului, dar îngust, nu cu mult mai lat decât grosimea axei de lumină din centrul său. Partea din faţă era neagră şi delimitată de muchii nete, aşa cum se putea observa acolo unde se suprapunea peste sursa de lumină. Partea îndepărtată arăta ca o bucată de panglică vopsită în albastru deschis, profilată pe fundalul negru al spaţiului.

Deşi Louis se obişnuise cu miracolele, nu se blazase într-atât încât să nu se apuce de presupuneri idioate. Remarcă:

— Arată ca o stea cu un inel în jurul ei. Ce este, de fapt? Răspunsul lui Chiron fu cel previzibil:

— Este o stea cu un inel în jurul ei. Un inel din materie solidă. Un obiect de origine artificială.

Teela Brown îşi izbi palmele una de alta şi începu să chicotească. Abia după câteva momente izbuti să-şi compună o atitudine foarte solemnă, dar ochii continuau să-i strălucească. Louis o înţelegea perfect. Se simţea atins şi el de aceeaşi senzaţie de fericire. Soarele cu inel era noua lor jucărie, un lucru nou într-un univers imprevizibil.

(Se caută o panglică, din cele cu care se leagă pachetele de Crăciun. Se pune o lumânare aprinsă pe podea. E nevoie de cincisprezece metri de panglică; se formează un cerc, cu lumânarea în mijloc, aşezându-se panglica pe muchie, în echilibru, astfel încât partea interioară să fie luminată.)

Coada Kzinului se balansa continuu, înainte şi înapoi.

La urma urmei, în centru se afla nu o lumânare, ci un adevărat soare!

— Probabil că până acum aţi aflat că noi ne deplasăm spre nord, paralel cu axa de rotaţie a galaxiei, de aproape două sute patru ani pământeni. În ani Kzinti…

— Două şute şaptesprezece.

— Exact. În tot acest timp, este firesc să fi cercetat spaţiul din faţa noastră, pentru a detecta eventualele pericole. Ştiam că steaua EC-1752 avea un inel format dintr-o bandă neobişnuit de îngustă de materie densă. Am presupus că materia în cauză este formată din praf interstelar sau asteroizi. Cu toate acestea, aspectul său era neobişnuit de regulat. În urmă cu aproximativ nouăzeci de ani, flota noastră de planete a ajuns într-o poziţie din care aveam o perspectivă neobişnuită: inelul reuşea să acopere întreaga planetă. Astfel, am descoperit că inelul avea muchii extrem de drepte. Investigaţiile ulterioare au relevat faptul că acesta nu era constituit nici din gaze, nici din praf, nici chiar din asteroizi, ci dintr-o bandă solidă de material extrem de rezistent la întindere. Evident că am fost îngroziţi.