Larry Niven - Lumea Inelară

— Păpuşarii nu au încredere în navele spaţiale, remarcă absent Louis. Gândul că ar fi putut rata un asemenea eveniment îi dădea fiori; presupunerea că Păpuşarii ar fi putut alege pe altcineva în locul său îl îngrozea. Ar fi putut muri fără să vadă acea rozetă…

— Dar cum?

— Am mai explicat, răspunse Nessus, că civilizaţia noastră murea înecată în propria sa căldură. Conversia totală a energiei ne scăpase de restul celorlalte deşeuri ale civilizaţiei. N-am avut altă soluţie decât să ne mutăm planeta departe de poziţia sa iniţială.

— N-a fost periculos?

— Foarte! În acel an ne-am confruntat cu multă nebunie, de aceea el este renumit în cărţile noastre de istorie. Dar cumpăraserăm un propulsor neinerţial de la Outsideri, pentru care mai plătim rate şi azi. Am mutat două planete agricole, am mai exersat şi cu alte lumi inutilizabile din sistemul nostru. În final, am reuşit. Ne-am mutat planeta. În mileniul următor, populaţia a atins cifra de o mie de miliarde. Lipsa luminii solare naturale ne-a obligat să ne iluminăm străzile oraşelor şi pe timpul zilei, producând astfel şi mai multă căldură. Soarele nostru a început apoi să se comporte ciudat. În final, am ajuns la concluzia că un soare reprezenta mai degrabă o belea decât un avantaj. Ne-am mutat planetele la o zecime de an-lumină, menţinând steaua centrală mai mult pe post de ancoră. Aveam însă nevoie de planetele agricole şi ar fi fost periculos să le lăsăm să hoinărească libere prin spaţiu. Altminteri, am fi putut renunţa complet la soare.

— Va să zică aşa stau lucrurile, remarcă Louis Wu. Din cauza asta nimeni n-a găsit vreodată planeta Păpuşarilor…

— Este o parte a răspunsului.

— Noi am cercetat fiecare soare galben pitic din Universul cunoscut şi un mare număr de alte stele din afara sa… Stai puţin, Nessus! Cineva ar fi putut găsi planetele-ferme. Într-o configuraţie de rozetă Kemplerer…

— Louis, voi aţi cercetat stelele nepotrivite.

— Ce vrei să spui? Doar proveniţi dintr-un sistem cu soare galben!

— Am evoluat sub un soare galben asemănător lui Procyon. Poate că ştii că peste vreo jumătate de milion de ani Procyon se va transforma într-un gigant roşu.

— Pe mâna grea a lui Finagle! Adică soarele vostru s-a transformat într-un gigant roşu?

— Exact. La scurt timp după ce am terminat mutarea planetelor, soarele nostru şi-a început procesul de expansiune. Pe vremea aceea, strămoşii voştri încă mai foloseau un femur de antilopă că să spargă ţeasta cuiva. Atunci când aţi început să vă întrebaţi unde anume se află lumea noastră, aţi început să cercetaţi orbitele nepotrivite din jurul unor stele nepotrivite… Apoi, noi am mai adus şi alte planete convenabile din sistemele solare învecinate, mărind astfel numărul planetelor agricole la patru şi poziţionându-le într-o rozetă Kemplerer. A fost necesar să le mutăm din nou pe toate atunci când soarele a început să se extindă, şi să le dotăm cu surse de ultraviolete, pentru a compensa radiaţiile naturale reduse. După cum vedeţi, am exersat îndelung deplasatul planetelor!

În tot acest timp, în spatele Teelei, rozeta formată din cele cinci planete se mărise considerabil. Acum, lumea Păpuşarilor strălucea sub picioarele lor, urcând, continuând să se înalţe, tinzând să-i înghită. Stelele împrăştiate în mările negre se măriră şi ele până ce deveniră mici insule. Continentele ardeau ca nişte sori.

Cu multă vreme în urmă, Louis se oprise pe marginea falezei Muntelui Lookitthat. Cel mai mare fluviu din Univers se sfârşeşte acolo prin cea mai înaltă cascadă din spaţiul cunoscut. Ochii lui Louis urmăriseră căderea apei în jos, până acolo unde privirile întâlneau praful ridicat în nesfârşit. Albul lipsit de formă al vidului pusese stăpânire pe raţiunea sa şi Louis Wu, hipnotizat, jurase să trăiască veşnic. Cum altfel ar fi putut cineva să vadă tot ce era de văzut pe lumea asta?

Acum îşi reafirma această decizie. Iar lumea Păpuşarilor creştea spre el…

— Să fiu blestemat! se auzi vocea Interlocutorului.

Coada sa roz, lipsită de blană, biciuia agitată în toate părţile, deşi pe faţa sa păroasă şi în voce nu se putea ghici nici o urmă de emoţie.

— Lipsa voastră de curaj, Nessus, a meritat dispreţul nostru, dar această atitudine, perpetuată, ne-a orbit. Sunteţi cu adevărat periculoşi! Dacă v-aţi fi temut îndeajuns de noi, ne-aţi fi exterminat. Puterea voastră este teribilă. N-am fi putut să vă oprim!

— Cu siguranţă că un Kzin nu s-ar teme de un ierbivor!

Nessus nu vorbise în batjocură, dar Interlocutorul reacţionă cu furie:

— Care fiinţă raţională nu s-ar teme de o astfel de forţă?

— Mă faci să sufăr. Frica este soră cu ura. Te-ai aştepta ca un Kzin să atace ceva de care se teme?

Conversaţia devenea periculoasă. Aflându-se la sute de ani-lumină depărtare de casă, în puterea Păpuşarilor, erau cu toţii mai mult sau mai puţin la cheremul acestora. Dacă straniile făpturi ar fi ajuns la concluzia că aveau un motiv să se teamă de ei…

Subiectul trebuia schimbat imediat! Louis tocmai deschisese gura, când se auzi vocea fetei:

— Hei, vă tot aud pomenind de rozeta Kemplerer. Ce-i asta?

Şi în timp ce ceilalţi doi se grăbeau să-i răspundă, bărbatul se pomeni întrebându-se de ce o considerase până acum pe Teela lipsită de ascuţimea minţii.

— Am fost un caraghios! zise Louis Wu. Ştiu acum unde se află planeta Păpuşarilor. Superb, Nessus, ţi-ai ţinut promisiunea!

— Te-am prevenit că informaţia ţi se va părea mai degrabă surprinzătoare decât utilă.

— O glumă bună! remarcă şl Kzinul. Aveţi un simţ al umorului care mă surprinde, Nessus.

— Noi nu glumim, răspunse Păpuşarul. Specia mea n-are simţul umorului.

— Ciudat! Aş fi zis că umorul este un atribut al inteligenţei.

— Nu. Umorul este asociat întotdeauna unui blocaj al mecanismelor de apărare.

— Şi totuşi…

— Interlocutorule, nici o fiinţă raţională nu-şi blochează vreodată mecanismele de apărare!

Pe măsură ce nava cobora tot mai mult, sursele de lumină deveneau tot mai precise: panouri luminoase de-a lungul străzilor, ferestre ale clădirilor, surse de lumină în parcuri. La o ultimă privire, Louis avu impresia că distinge clădiri zvelte precum lamele unor pumnale, înalte de mii de metri. Apoi oraşul îi înghiţi şi se treziră la sol.

Aterizaseră într-un parc plin de plante ciudate, bogat colorate.

Nimeni nu se mişcă.

Păpuşarii ocupau locul al doilea în topul celor mai inofensive fiinţe. Nu erau periculoşi; erau chiar caraghioşi. Dar, dintr-o dată, Nessus devenise un membru al speciei sale, o specie mai avansată decât ar fi îndrăznit vreodată să viseze omul. Păpuşarul nebun stătea calm şi demn, cu gâturile arcuite, pentru a observa împrejurimile. Nu mai era nimic caraghios la Nessus. Rasa lui putea muta planetele din loc, câte cinci odată. În consecinţă, chicotitul Teelei sună indecent.

— Tocmai mi-a trecut prin cap, explică ea, că singurul mijloc prin care se poate împiedica apariţia unui număr prea mare de micuţi Păpuşari este să le interzici cu desăvârşire celor maturi orice activitate sexuală. Corect, Nessus?

— Corect.

Ea chicoti din nou:

— Nu-i de mirare că n-aveţi nici un pic de simţ al umorului! Prinseră să străbată un parc care arăta prea regulat, prea simetric, prea bine îngrijit, urmând o sursă de lumină albastră care plutea în faţa lor.