Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

— Aceeaşi armă care a făcut asta? întrebă Twissell şi arătă către maneta cu masa sa de metal topit încovoiată peste faţa cadranului.

— Da.

— lată o armă care nu stă degeaba. Apoi, brusc:

— Ştii de ce Finge l-a înmânat Consiliului în loc să se ocupe singur de problemă?

— Pentru că mă urăşte şi voia să fie sigur că-mi voi pierde poziţia. O voia pe Noÿs.

— Eşti naiv. Dacă voia fata, ar fi putut să-şi aranjeze legătura foarte uşor. Nu s-ar fi împiedicat el de un Tehnician. Omul mă urăşte pe mine, băiete. (Twissell nu aprinse încă nici o ţigară. Arăta ciudat fără nici una şi degetul pătat pe care şi-l duse la piept când pronunţă ultimul pronume arăta aproape indecent de gol.)

— Pe tine?

— Există un lucru, băiete, care se numeşte politica Consiliului. Nu orice Calculator este numit în Consiliu. Şi Finge vroia să fie. Finge este ambiţios şi o dorea cu îndârjire. Eu m-am opus pentru că l-am considerat instabil din punct de vedere emoţional. Sfinte Timp, niciodată nu mi-am dat seama câtă dreptate am avut… Uite, băiete. Ştia că eşti protejatul meu. M-a văzut cum te scot din funcţia de Observator şi te fac Tehnician superior. Te-a văzut lucrând numai pentru mine. Cum ar fi putut să mă atace mai bine şi să-mi distrugă poziţia? Dacă ar fi putut dovedi că Tehnicianul meu favorit este vinovat de o crimă groaznică împotriva Eternităţii, asta s-ar fi reflectat asupra mea. M-ar fi putut forţa să demisionez din Consiliul Atottemporal şi cine crezi că ar fi fost atunci succesorul logic?

Duse mâna la buze şi cum nu se întâmplă nimic, privi absent, la spaţiul gol dintre degete.

Harlan îşi spuse: „Nu e atât de calm pe cât vrea să pară. Nu poate fi. Dar de ce spune toate inepţiile astea acum? Când se sfârşeşte Eternitatea? Apoi, ca în agonie: „Dar de ce nu se sfârşeşte odată? Acum!”

Twissell reluă:

— Când te-am lăsat să te duci la Finge, acum, recent, m-am cam aşteptat la o primejdie. Dar memoriul Mallansohn spunea că ai fost plecat în ultima lună şi nu s-a ivit, de la sine, nici un alt motiv pentru care să te îndepărtez. Din fericire, Finge n-a reuşit să-şi valorifice cartea cea mare.

— În ce sens? întrebă Harlan, obosit.

Nu-l interesa cu adevărat, dar Twissell vorbea şi vorbea şi era mai uşor să asculte decât să închidă urechile.

— Finge şi-a intitulat raportul „Cu privire la comportamentul contrar eticii profesionale al Tehnicianului Andrew Harlan”. El era Eternul corect, ştii, rece, imparţial, neafectat. Se baza pe Consiliu să se înfurie şi să mă sfâşie. Din nefericire pentru el, nu-ţi cunoştea adevărata importanţă. Nu şi-a dat seama că orice raport cu privire la tine îmi va fi trimis imediat mie, doar dacă importanţa sa supremă nu e foarte evidentă.

— Şi nu mi-ai spus nimic?

— Cum să-ţi spun? Mi-era frică să fac ceva care să te tulbure tocmai acum, la finalul proiectului. Dar ţi-am dat o grămadă de ocazii să vii şi să-mi spui ce te frământă.

Ocazii? Gura lui Harlan se strâmbă a neîncredere, dar pe urmă îşi aminti de figura obosită a lui Twissell pe Comunicator, întrebându-l dacă n-are nimic să-t spună. Asta fusese ieri. Doar ieri.

Harlan clătină din cap, dar îşi ascunse privirile.

Twissell rosti, încetişor:

— Mi-am dat imediat seama că te-a împins intenţionat la fapta asta… nesăbuită.

Harlan ridică ochii.

— Ştiai asta?

— Te miră? Ştiam că Finge îmi voia capul. O ştiam de mult. Sunt un om bătrân, băiete. Cunosc toate astea. Dar există moduri în care Calculatorii suspecţi pot fi verificaţi. Există nişte metode protectoare aduse din Timp, care n-au fost aşezate în muzee. Sunt câteva pe care le cunoaşte numai Consiliul. Harlan îşi aminti cu amărăciune de bariera de la Secolul 100.000.

— Din raport şi din ce-am mai aflat şi eu pe căile mele, era uşor de dedus ce s-a întâmplat şi cum.

Harlan întrebă, deodată:

— Presupun că Finge te bănuia de spionaj?

— Poate că da. Nu m-ar surprinde.

Pe Harlan gândul îl duse la primele lui zile cu Finge, când Twissell de-abia începuse să arate un interes neobişnuit pentru tânărul Observator. Finge nu ştiuse nimic de proiectul Mallansohn şi-l interesa amestecul lui Twissell. „L-ai întâlnit vreodată pe Calculatorul Senior Twissell?” întrebase el odată şi, gândindu-se bine, Harlan îşi aminti perfect tonul de nelinişte acută din vocea lui. Încă de atunci Finge îl suspecta pe Harlan de a fi mâna dreaptă a lui Twissell. Duşmănia şi ura lui începuseră încă de pe-atunci.

Twissell continua să vorbească:

— Aşa că dacă ai fi venit la mine…

— La tine? strigă Harlan. Şi Consiliul?

— Din tot Consiliul eu sunt singurul care ştie.

— Nu le-ai spus nimic? încercă Harlan să pară ironic.

— Niciodată.

Harlan simţi că are febră. Hainele îl sufocau. Coşmarul ăsta va continua la nesfârşit? Vorbărie prostească, fără sens. Dar de ce? De ce?

De ce nu se sfârşea Eternitatea? De ce nu-i înghiţea odată pacea curată a non-Realităţii? Sfinte Timp, unde dăduse greş?

— Nu mă crezi? întrebă Twissell.

— De ce te-aş crede? Au venit să se uite la mine, nu-i aşa? La dejunul acela? De ce ar fi făcut-o dacă nu ştiau de raport? Au venit să se holbeze la ciudatul fenomen care a încălcat legile Eternităţii, dar care mai era intangibil încă o zi. Încă o zi şi proiectul era terminat. Au venit să-şi desfete privirile cu promisiuni de viitor.

— Nici vorbă de asta, băiete. Au vrut să te vadă doar pentru că sunt umani. Şi membrii Consiliului sunt oameni. Nu puteau fi de faţă la plecarea navei, pentru că memoriul Mallansohn nu i-a plasat în scenă. Nu puteau nici să-l ia pe Cooper la întrebări, pentru că memoriul nu menţiona nici asta. Şi totuşi vroiau şi ei ceva. Sfinte Timp, băiete, nu-ţi dai seama că e firesc să vrea şi ei să simtă cât de cât că participă? Tu erai cel mai accesibil, aşa că te-au chemat şi s-au uitat la tine.

— Nu te cred.

— Ăsta-i adevărul.

— Da? În timp ce mâncau, Sennor, membru al Consiliului, vorbea despre un om care se întâlneşte cu sine. Evident, ştia că am făcut incursiuni ilegale în 482 şi că aproape că m-am întâlnit cu mine însumi. Ăsta era felul lui de a-şi bate joc de mine, amuzându-se grozav pe socoteala mea.

— Sennor? Îţi făceai griji din cauza lui Sennor? Tu ştii ce figură patetică este? Căminul lui temporal este Secolul 803, una din puţinele culturi în care corpul omenesc este desfigurat dinadins pentru a împlini cerinţele estetice ale vremii. Este lipsit definitiv de păr încă din adolescenţă. Ştii ce înseamnă asta pentru personalitatea unui bărbat? O desfigurare îi izolează pe oameni de strămoşii şi descendenţii lor. Bărbaţii din 803 nu fac prea mulţi bani ca Eterni. Sunt prea diferiţi de noi ceilalţi. Foarte puţini sunt aleşi. Sennor este singurul din Secolul lui care a făcut vreodată parte din Consiliu. Nu-ţi dai seama cât îl afectează treaba asta? Sigur că ştii ce înseamnă nesiguranţa. Te-ai gândit vreodată că un membru al Consiliului se poate simţi nesigur? Sennor trebuie să ia parte la discuţii despre eradicarea Realităţii lui pentru exact aceeaşi caracteristică ce-l face pe el să bată la ochi. Eradicarea ei îl va face unul din foarte puţinii din generaţia lui cu o astfel de mutilare. Şi asta se va întâmpla, într-o bună zi. Şi-a găsit un refugiu în filozofie. Supracompensează preluând conducerea în discuţii, vânturând în mod intenţionat puncte de vedere nepopulare sau neacceptate. Paradoxul lui cu omul-care-se-întâlneşte-cu-sine este unul din cazuri. Ţi-am spus că tot prezicea un dezastru pentru proiect, şi pe noi, membrii Consiliului, voia el să ne şicaneze, nu pe tine. N-avea nimic de-a face cu tine. Nimic!