Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

— Sennor era scepticul. Îi tot explicam, încercam să-l lămurim, aduceam argumente. Dădeam exemple matematice, prezentam rezultatele generaţiei de cercetători care ne-au precedat în fizio-Timpul Eternităţii. El le dădea deoparte şi-şi prezenta ipoteza aducând în discuţie paradoxul om-care-se-întâlneşte-cu-sine. L-ai auzit vorbind despre asta. E subiectul lui favorit. Noi ne cunoaştem viitorul, spunea Sennor. Eu, Twissell, ştiam de pildă că voi trăi, cu toate că voi fi foarte bătrân, până când Cooper va ajunge dincolo de punctul terminus. Mai ştiam şi alte amănunte din viitorul meu, lucrurile pe care le voi face. Imposibil, spunea el. Realitatea trebuie să se schimbe ca să-ţi corecteze datele ştiute, chiar dacă înseamnă ca cercul să nu se mai închidă niciodată şi Eternitatea să nu mai fie construită.

De ce zicea aşa, habar n-am. Probabil chiar o credea, sau poate că o lua ca pe un joc intelectual, poate era doar dorinţa de a-i şoca pe ceilalţi cu un punct de vedere nepopular. În orice caz, proiectului i s-a dat curs şi am început să rezolvăm etapele memoriului. De exemplu, l-am localizat pe Cooper, în Secolul şi Realitatea indicată în memoriu. Ipoteza lui Sennor a căzut chiar şi numai pentru atât, dar asta nu l-a deranjat. Între timp, găsise altceva care să-l intereseze. Şi totuşi… şi totuşi…

Râse încetişor, mai mult stânjenit, lăsând ţigara să-i ardă pe neobservate până aproape de degete.

— … ştii, n-am fost niciodată cu totul în apele mele. Ceva putea să intervină. Realitatea în care a fost Eternitatea instituită se putea schimba într-un fel pentru a evita ceea ce Sennor numea un paradox. Ar fi trebuit să se transforme într-o altă Realitate, în care Eternitatea n-ar exista. Uneori, în întunericul orelor de somn, când nu puteam să dorm, aproape că reuşeam să mă conving că într-adevăr aşa va fi, şi acum totul s-a terminat şi-mi vine să râd de mine însumi ca de un nebun senil.

Harlan spuse, cu voce coborâtă:

— Calculatorul Sennor a avut dreptate. Twissell se răsuci spre el.

— Ce?

— Proiectul a eşuat.

Mintea lui Harlan ieşea din negură (de ce şi către ce alte tărâmuri, Harlan nu-şi dădea seama).

— Cercul nu s-a închis.

— Ce tot spui acolo?

Mâinile bătrâne ale lui Twissell căzură pe umerii lui Harlan cu o forţă surprinzătoare.

— Eşti bolnav, băiete. Încordarea.

— Nu bolnav. Mi-e scârbă de tot. De tine. De mine. Nu bolnav. Temporometrul. Uită-te singur.

— Temporometrul?

Acul indicator se afla la Secolul 27, scăzând inert în extrema dreaptă.

— Ce s-a întâmplat?

Bucuria îi dispăruse de pe faţă. Oroarea îi lua locul.

Harlan deveni practic.

— Am topit mecanismul de închidere, am eliberat comanda impulsului.

— Cum ai…

— Am avut un bici neuronic, l-am deschis şi am folosit energia din microbaterie într-o singură flacără, ca o torţă. Asta-i tot ce a mai rămas de el.

Dădu cu piciorul într-o grămadă mică de rămăşiţe de metal dintr-un colţ.

Twissell încă nu realiza.

— În 27? Vrei să spui că Cooper este în 27…

— Nu ştiu unde este, răspunse Harlan, sec. Am pus maneta pe jos-Timp, mai jos decât Secolul 24. Nu ştiu unde. Nu m-am uitat. Pe urmă am împins-o la loc. Tot fără să mă uit.

Twissell îl privea. Avea faţa palidă, de o culoare gălbuie nesănătoasă, iar buza de jos îi tremura.

— Nu ştiu unde se află acum, spuse Harlan. Este pierdut în Primitiv. Cercul s-a sfărâmat. Când am făcut-o, am crezut că totul se va sfârşi. La momentul zero. Ce prostie! Mai aveam de aşteptat. Va veni un moment în fizio-Timp când Cooper îşi va da seama că este în alt Secol, când va face ceva care să contrazică memoriul, când o să…

Se întrerupse, apoi izbucni într-un râs forţat, aspru.

— Şi care-i diferenţa? Nu e decât o amânare până când Cooper va da lovitura finală. N-avem cum să-l oprim. Minute, ore, zile. Care-i diferenţa? Când răstimpul s-a împlinit, nu va mai exista Eternitate. Mă auzi? Va fi sfârşitul Eternităţii.

— De ce? De ce?

Twissell privea neajutorat când la manetă, când la Tehnician, privirile lui vădind aceeaşi frustrare deconcertată ca şi vocea.

Harlan înălţă capul. Avea un singur cuvânt de spus.

— Noÿs!

— Femeia pe care ai adus-o în Eternitate?

Harlan îi întoarse zâmbetul, amar, fără a spune un cuvânt.

— Dar ce-are ea a face cu toate astea? Sfinte Timp, băiete, nu înţeleg.

— Dar ce e de înţeles?

Vocea lui Harlan ardea de durere.

— De ce să pretinzi că nu ştii? Am avut o femeie. Eram amândoi fericiţi. Nu făcea nici un rău nimănui. Ea nu exista în noua Realitate. Aşa că ce importanţă avea pentru oricine altcineva?

Twissell încerca în zadar să-l întrerupă.

Harlan începuse să strige.

— Dar există şi legi în Eternitate, nu-i aşa? Le cunosc pe toate. Legăturile au nevoie de permisiune. Au nevoie de calcule. Au nevoie de statut. Lucruri complicate, legăturile astea. Ce-i pregăteaţi lui Noÿs, la sfârşitul proiectului? Un loc într-o rachetă care se prăbuşeşte? Sau unul mai confortabil, ca amantă comună a venerabililor Calculatori? Acum, cel puţin, n-o să vă mai faceţi planuri.

Se opri, copleşit de disperare, şi Twissell se îndreptă repede către Comunicator, care îşi recăpătase funcţia de transmisie.

Calculatorul strigă în receptor până primi răspuns.

Atunci spuse:

— Aici Twissell. Nimeni nu are voie să intre aici. Nimeni. Nimeni. Aţi înţeles?… Atunci aveţi grijă. E valabil şi pentru membrii Consiliului Atottemporal. Mai ales pentru ei.

Se întoarse din nou către Harlan, spunându-i, cu gândurile în altă parte:

— O să asculte pentru că sunt bătrân şi membru senior al Consiliului şi pentru că toţi cred că sunt excentric şi ţicnit. Cedează în faţa mea pentru că sunt excentric şi ţicnit.

Timp de o clipă căzu într-o tăcere meditativă.

— Crezi că sunt ţicnit? întrebă apoi şi faţa i se întoarse repede în sus, către cea a lui Harlan, cu mişcarea unei maimuţe zbârcite.

Harlan gândi: „Sfinte Timp, omul e nebun. L-a înnebunit şocul”.

Făcu un pas înapoi, automat, împins de groaza de a fi închis acolo cu un nebun. Apoi se linişti. Omul, fie el şi nebun, era plăpând, şi chiar şi nebunia va dispărea curând.

Curând? De ce nu imediat? Ce tărăgăna sfârşitul Eternităţii?

Twissell rosti (nu avea în mână nici o ţigară, degetele sale nu căutară să apuce una) cu o voce liniştită, insinuantă.

— Nu mi-ai răspuns. Crezi că sunt ţicnit?

— Presupun că da. Prea ţicnit ca să-mi mai vorbeşti. Dacă te-ai fi gândit la mine ca la un prieten şi nu ca la un bătrân cu toane, capricios şi imprevizibil, mi-ai fi vorbit deschis despre îndoielile tale. Nu ai fi făcut ce-ai făcut.

Harlan se încruntă. Omul credea că el, Harlan, este nebun. Asta era!

Rosti furios:

— Am făcut exact ce trebuia. Şi sunt în toate minţile.

— Doar ţi-am spus că fata nu e în pericol.

— Am fost un prost să cred asta, chiar şi pentru o clipă. Am fost un prost să cred că un Consiliu poate fi drept cu un Tehnician.

— Cine ţi-a spus că ştia cineva din Consiliu de asta?

— Finge ştia şi a trimis un raport Consiliului.

— De unde ştii?

— Am aflat-o de la Finge, când i-am pus în faţă biciul neuronic. Latura practică a unei arme anulează diferenţa de statut.