Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

O vizitam cât de des îmi permiteau diagramele spaţio-temporale. Storceam fiecare minut, renunţând la mese şi la somn, lăsându-i pe alţii să-mi facă munca, fără jenă, de câte ori puteam. Drăgălăşenia ei întrecea cele mai înalte aşteptări ale mele, şi eram îndrăgostit. Ţi-o spun pe şleau. Experienţa mea în domeniul ăsta era aproape inexistentă şi să o înţelegi prin Observaţia în Timp este o chestiune nesigură. Din cât puteam eu să înţeleg, totuşi, eram îndrăgostit. Ceea ce începuse ca o satisfacere a unor nevoi spirituale şi fizice ajunsese ceva mult mai important. Moartea ei iminentă încetase să mai fie o convenienţă şi devenise o calamitate. I-am făcut Proiectul-de-Viaţă. Nu m-am dus la Proiectanţii-de-Vieţi. L-am făcut singur. Îmi imaginez că ţi se pare uluitor. Era un delict, dar nu a fost nimic în comparaţie cu crimele pe care le-am comis ulterior. Da, eu, Laban Twissell, Calculator Senior Twissell. Momentul din fizio-Timp în care aş fi putut acţiona ca să-i modific Realitatea personală venise şi trecuse de trei ori. Sigur, ştiam că nici o astfel de schimbare cu motivaţie personală nu poate fi autorizată de Consiliu. Cu toate astea, am început să mă simt direct răspunzător pentru moartea ei. Asta a făcut parte din motivaţia mea de mai târziu, după cum vei vedea. A rămas însărcinată. Nu am luat măsuri, deşi ar fi trebuit. Îi făcusem Proiectul-de-Viaţă, îl modificasem ca să includă legătura ei cu mine, şi ştiam că sarcina era o consecinţă cu o probabilitate foarte înaltă. Poate că ştii, poate că nu, dar femeile Temporale rămân uneori gravide cu Eterni, în ciuda măsurilor de prevedere, Nu e nemaiauzit. Şi, totuşi, pentru că Eternii nu au voie să aibă copii, astfel de sarcini întâmplătoare sunt întrerupte fără dureri şi fără riscuri. Există multe metode. Proiectul-de-Viaţă pe care i-l făcusem eu prevedea moartea ei înainte de naştere, aşa că nu am luat măsuri. Era atât de fericită să-şi poarte sarcina, încât am vrut să rămână aşa. Mă mulţumeam că o privesc şi încercam să surâd când îmi spunea că simte viaţa mişcând în pântecul ei. Şi atunci a intervenit ceva. A născut înainte de termen… Nu mă mir că te uiţi aşa. Am avut un copil. Un copil adevărat, al meu. Nu vei mai găsi, poate, nici un Etern care să poată spune asta. Era mai mult decât un delict. Era o crimă serioasă, şi încă nu era nimic. Nu mă aşteptasem. Naşterea şi problemele ei erau un aspect al vieţii despre care ştiam prea puţin. Cuprins de panică, am revăzut Proiectul-de-Viaţă şi am găsit copilul ca o soluţie alternativă, la o bifurcaţie de mică probabilitate pe care o trecusem cu vederea. Unui Proiectant-de-Vieţi profesionist nu i-ar fi scăpat şi greşisem că mă încrezusem atât în capacităţile mele. Dar ce puteam să mai fac? Nu puteam să omor copilul. Mama mai avea două săptămâni de trăit. M-am gândit să las copilul să trăiască cu ea până atunci. Două săptămâni de fericire nu sunt un cadou atât de exorbitant. Mama a murit, după cum era prevăzut şi în felul prevăzut. Stam în camera ei, tot timpul pe care-l puteam răpi diagramei spaţio-temporale, pătruns de o durere cu atât mai ascuţită cu cât aşteptasem moartea ei, în deplină cunoştinţă de cauză, mai mult de un an. În braţe îl ţineam pe fiul meu şi al ei. Da, l-am lăsat să trăiască. De ce sari aşa? Tu ai de gând să mă condamni? Nu-ţi poţi da seama ce înseamnă să ţii în braţe un atom din propria ta viaţă. Poate că am un Computaplex în loc de nervi şi diagrame în sânge, dar asta, cel puţin, ştiu. L-am lăsat să trăiască. Am comis şi crima asta. L-am dat în grija unei organizaţii adecvate şi mă duceam când puteam (în strictă succesiune temporală, respectată şi în fizio-Timp) ca să dau sumele necesare şi să-l văd crescând. Aşa s-au scurs doi ani. Din când în când, verificam Proiectul-de-Viaţă al fiului meu (mă obişnuisem deja să încalc legea asta) şi eram fericit să văd că nu se întrezăreau efecte negative asupra Realităţii aceleia, la nivele de probabilitate de peste 0,0001. A învăţat să meargă şi încerca primele cuvinte. Nu fusese învăţat să-mi spună „tată”. Ce presupuneri or fi făcut Temporalii de la instituţia aceea de îngrijire a copiilor în legătură cu mine, nu ştiu. Îşi luau banii şi nu spuneau nimic. Apoi, după ce s-au scurs doi ani, în faţa Consiliului Atottemporal s-a pus problema necesităţii unei Schimbări care includea şi Secolul 575. Schimbarea mi-a fost încredinţată mie, care fusesem recent promovat Calculator Asistent. Era prima Schimbare pe care urma s-o supraveghez singur. Eram mândru, desigur, dar mi-era şi teamă. Fiul meu era un intrus în acea Realitate. Era greu de presupus că ar avea vreun analog. Gândul trecerii lui în non-existenţă mă umplea de tristeţe. M-am ocupat de Schimbare şi pot să spun acum că am făcut-o fără cusur. Prima mea sarcină. Dar n-am rezistat unei tentaţii, mai ales pentru că nu mai era ceva nou pentru mine. Eram un răufăcător înrăit, un obişnuit al crimei. Am făcut un nou Proiect-de-Viaţă pentru fiul meu în noua Realitate, sigur de ce voi găsi. Dar apoi, timp de 24 de ore, fără să mănânc sau să dorm, am stat în biroul meu, chinuindu-mă cu Proiectul-de-Viaţă încheiat, trecându-l prin filtru, într-un efort disperat de a găsi o greşeală. Nu era nici o greşeală. A doua zi, înainte de a preda soluţia Schimbării, am făcut o diagramă spaţio-temporală, folosind metode grosolane de aproximaţie (la urma urmei, Realitatea nici nu mai dura mult) şi am intrat în Timp, la mai mult de 30 de ani în sus-Timp de la naşterea fiului meu. Avea 34 de ani, era de-o vârstă cu mine. M-am recomandat ca fiind o rudă îndepărtată, folosindu-mă de ce ştiam despre familia mamei. Nu-şi cunoştea tatăl, nu-şi amintea de vizitele mele din copilărie. Era inginer în aeronautică. Secolul 575 era expert în vreo cinci feluri de zbor aerian (cum este de fapt şi în Realitatea curentă) şi fiul meu era membru împlinit şi fericit al societăţii sale. Era căsătorit cu o fată care îl iubea la nebunie, dar nu aveau copii. În Realitatea în care băiatul meu nu ar fi existat, ea nu s-ar fi căsătorit cu nimeni. Ştiusem asta de la bun început. Ştiam că nu vor exista efecte negative asupra Realităţii. Altfel, poate nu aş fi îndrăznit să-l las să trăiască. Nu sunt complet pierdut. Mi-am petrecut ziua cu el. I-am vorbit şi i-am zâmbit politicos, mi-am luat la revedere cu răceală când a venit momentul pe diagrama spaţio-temporală. Dar, sub această aparenţă, îl priveam şi-i sorbeam fiecare gest, umplându-mi sufletul cu el, încercând să trăiesc măcar o zi dintr-o Realitate care a doua zi (în fizio-Timp) nu va mai fi existat. Cât de mult tânjeam să-mi vizitez şi soţia o ultimă dată, în acea porţiune a Timpului în care încă trăia, dar folosisem fiecare secundă din timpul pe care mi-l acordasem. N-am îndrăznit nici măcar să intru în Timp şi s-o văd fără să mă vadă. M-am întors în Eternitate şi am petrecut o ultimă noapte în agonie, luptându-mă în zadar cu ce urma să vină. A doua zi de dimineaţă am înmânat calculele împreună cu recomandările mele pentru Schimbare.

Vocea lui Twissell devenise o şoaptă şi acum se opri de tot. Stătea acolo, cu umerii aplecaţi, cu privirile fixate pe podea, frângându-şi degetele, frământându-le într-o încleştare amarnică.

Harlan, aşteptând în zadar o altă frază, îşi drese vocea. Îşi dădea seama că-i e milă de bătrân, că-l compătimeşte, în ciuda crimelor comise.

— Asta-i tot? Twissell şopti:

— Nu, cel mai rău… cel mai rău… Un analog al fiului meu exista totuşi. În noua Realitate, exista — ca paraplegic de ta vârsta de 4 ani. 42 de ani în pat, în circumstanţe care mi-au făcut imposibilă aplicarea tehnicilor de regenerare a nervilor din 900, sau să pot face măcar să moară fără chinuri, Acea nouă realitate încă mai există. Fiul meu este încă acolo, în secţiunea aceea a Secolului. Eu i-am făcut asta. Mintea mea şi Computaplexul meu i-au trasat această nouă viaţă şi cuvântul meu a declanşat Schimbarea. Am comis mai multe crime de dragul lui şi al mamei lui, dar acea ultimă faptă, deşi în concordanţă strictă cu jurământul meu de Etern, mi s-a părut întotdeauna a fi marea mea crimă, crima.