Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Twissell se înfierbântase. În îndelunga emoţie a vorbelor sale, părea să fi uitat unde se află şi criza cu care erau confruntaţi, pentru că redevenise spiriduşul bătrân, cu gesturi iuţi, mişcări neaşteptate, pe care Harlan îl ştia atât de bine. Scoase chiar o ţigară din buzunarul de pe mânecă şi era gata s-o aprindă.

Dar se opri, se întoarse pe călcâie şi-l privi pe Harlan din nou, căutând, prin propriile sale cuvinte, ca să găsească ce spusese acesta ultima oară, ca şi cum, până în acel moment, nu-l auzise bine.

— Cum adică… aproape că te-ai întâlnit cu tine însuţi? Harlan îi povesti pe scurt şi-l întrebă:

— N-ai ştiut asta?

— Nu.

Urmară câteva minute de tăcere, la fel de binevenite pentru Harlan ca un val de apă rece pe fruntea lui înfierbântată.

— Asta era? Şi ce dacă te-ai întâlnit cu tine însuţi?

— Nu m-am întâlnit. Twissell păru să nu-l audă.

— Întotdeauna este loc şi pentru variaţii întâmplătoare. Într-un număr infinit de Realităţi, nu poate fi vorba de acel ceva numit determinism. Să presupunem că în Realitatea Mallansohn, în completarea anterioară a ciclului…

— Cercul se roteşte la nesfârşit? întrebă Harlan cu bruma de uimire pe care o mai putea găsi în el.

— Credeai că numai de două ori? Credeai că doi este un număr magic? În fizio-Timpul finit se fac un număr infinit de rotaţii, aşa cum treci cu un creion pe o circumferinţă de un număr infinit de ori şi totuşi cuprinzi o suprafaţă finită. În ciclurile anterioare nu te-ai întâlnit cu tine. De data asta, nesiguranţa statistică a lucrurilor a făcut ca acest lucru să fie posibil. Realitatea trebuia să se schimbe ca întâlnirea să nu aibă loc, iar în noua Realitate nu l-ai trimis pe Cooper în Secolul 24, ci…

— Ce tot vorbeşti acolo? Ce urmăreşti? S-a terminat. Totul. Acum lasă-mă singur! Lasă-mă singur!

— Vreau să ştii că ce-ai făcut ai făcut greşit. Vreau să-ţi dai seama că ai făcut ce nu trebuia.

— Nu-i aşa. Şi chiar dacă ar fi, s-a terminat.

— Dar nu s-a terminat nimic. Mai ai încă un pic răbdare să mă asculţi.

Twissell avea aerul de a-l duce cu zăhărelul, aproape tânguindu-se, cu o blândeţe agonizantă.

— O să o ai pe fata ta. Ţi-am promis. Ţi-o mai promit o dată. Nu va păţi nimic. Nici tu. Îţi promit. Ţi-o garantez personal.

Harlan îl privea cu ochii mari.

— Dar e prea târziu, la ce-ar mai folosi?

— Nu este prea târziu. Ce-ai făcut nu este ireparabil. Cu ajutorul tău, mai putem încă reuşi. Trebuie să mă ajuţi. Trebuie să-ţi dai seama că ai greşit. Încerc să-ţi explic. Trebuie să vrei să repari ce-ai făcut.

Harlan îşi trecu limba peste buzele uscate şi-şi spuse: „E nebun. Mintea lui nu poate să accepte adevărul… sau, ştie într-adevăr Consiliul mai bine?”

Ştie? Ştie? Puteau răsturna verdictul Schimbărilor?

Puteau să oprească Timpul sau să-l dea înapoi?

Rosti:

— M-ai închis în cabina de comandă şi credeai c-o să mă ţii acolo, neputincios, până se sfârşeşte totul.

— Ai zis că ţi-e teamă să nu se întâmple ceva care să te împiedice să-ţi îndeplineşti rolul.

— Asta vroia să fie o ameninţare.

— Eu am luat-o ad literam. Iartă-mă! Am nevoie de ajutorul tău.

Deci, asta era. Era nevoie de ajutorul lui. Era nebun? Sau era el, Harlan, nebun? Avea nebunia vreun înţeles? sau orice altceva, de fapt.

Consiliul avea nevoie de ajutorul lui. Pentru asta, îi vor promite orice. Noÿs. Statutul de Calculator. Ce nu i-ar promite! Şi după ce îi va ajuta, ce va obţine din toate astea? Nu se va lăsa păcălit şi a doua oară.

— Nu.

— O vei avea pe Noÿs.

— Adică Consiliul va voi să încalce legile Eternităţii când pericolul va fi înlăturat? Nu cred.

Dar cum putea fi înlăturat pericolul? întreba o fărâmă sănătoasă a minţii lui. Ce tot vorbeau aici?

— Consiliul nu va afla niciodată.

— Atunci tu ai fi gata să încalci legile? Doar eşti Eternul ideal. Odată pericolul trecut, te vei pleca în faţa legii. Nici n-ai putea altfel.

Pete roşii acopereau obrajii lui Twissell, colorându-i pomeţii. Şiretenia şi stăpânirea de sine îi dispăruseră de pe faţă. Nu mai rămăsese decât o durere stranie.

— Îmi voi ţine cuvântul şi voi călca legea, pentru un motiv pe care nu ţi-l poţi închipui. Nu ştiu cât ne-a mai rămas până dispare Eternitatea. Poate ore, poate luni. Dar am pierdut atâta timp cu speranţa c-o să te conving, încât pot să mai pierd puţin. Mă asculţi? Te rog!

Harlan ezită. Apoi, având convingerea inutilităţii tuturor lucrurilor, ca şi din orice alt motiv posibil, spuse obosit:

— Continuă!

— Mi-a ajuns la urechi, începu Twissell, că m-am născut bătrân, că atunci când mi-au ieşit dinţii muşcam dintr-un Computaplex, că-mi ţin minicalculatorul într-un buzunar special de la pijama când dorm, că am un creier făcut din mici relee de forţă cuplate în paralel şi că fiecare globulă din sângele meu este o diagramă spaţio-temporală microscopică înotând în unsoare de computer. Toate aceste bazaconii le-am auzit pe parcurs şi cred că ar trebui să fiu, într-un fel, mândru. Poate că am început să le cred şi eu puţin. Asta e o prostie din partea unui om bătrân, dar face viaţa ceva mai uşoară. Te miră? Că trebuie să găsesc o cale de a-mi face viaţa mai uşoară? Eu, Calculatorul Senior Twissell, membru senior al Consiliului Atottemporal? Poate de asta şi fumez. Te-ai gândit vreodată la asta? Trebuie să am un motiv, nu? Eternitatea este o societate nefumătoare prin excelenţă, şi cea mai mare parte a Timpului la fel. M-am gândit adeseori la asta. Uneori cred că este din revoltă împotriva Eternităţii. Ceva care să înlocuiască marea revoltă care a eşuat… Nu, nu-i nimic. O lacrimă sau două n-o să mă topească şi nu mă prefac, crede-mă. Numai că nu m-am mai gândit la toate astea de mult. Nu e deloc plăcut. A fost vorba de o femeie, desigur, ca şi în cazul tău. Nu este o coincidenţă. E aproape inevitabil, dacă stai să te gândeşti. Un Etern, care trebuie să-şi vândă satisfacţiile normale ale vieţii de familie pe o mână de perforaţii în hârtie, este gata copt pentru viciu. Ăsta-i unul din motivele pentru care Eternitatea trebuie să-şi ia precauţiunile pe care le ia. Şi, aparent, tot pentru asta sunt Eternii atât de ingenioşi în ocolirea acestor precauţiuni din când în când. Mi-aduc aminte de femeia mea. E o prostie, poate. Nu-mi pot aminti nimic altceva despre fizio-Timpul acela. Foştii mei colegi au rămas nişte nume în scripte. Schimbările pe care le-am condus — toate în afară de una — sunt doar articole în memoria Computaplexelor. Dar de ea îmi aduc foarte bine aminte. Poate că poţi înţelege. Depusesem de multă vreme o cerere pentru formarea unei legături. Şi, după ce am devenit Calculator Junior, mi-a fost acordată. Era o fată chiar din Secolul ăsta, 575. Nu am văzut-o până după obţinerea permisiunii, desigur. Era inteligentă şi bună. Nu frumoasă, nici măcar atrăgătoare, dar, oricum, chiar tânăr fiind (da, am fost şi eu tânăr, în ciuda zvonurilor) nu arătam nici eu cine ştie ce. Ne potriveam foarte bine din punct de vedere temperamental şi, dacă aş fi fost Temporal, aş fi fost mândru să fac din ea soţia mea. I-am spus-o de multe ori. Cred că îi făcea plăcere. Era adevărul. Nu toţi Eternii, care trebuie să-şi ia femeile cum şi când le permit calculele, sunt atât de norocoşi. În acea Realitate ea trebuia să moară tânără, desigur, şi nici un analog de-al ei nu era disponibil pentru legătură. La început, am luat-o filozofic. La urma urmei, viaţa ei scurtă era cea care îi dădea posibilitatea să trăiască cu mine fără să afecteze grav Realitatea. Astăzi mi-e ruşine când mă gândesc că eram bucuros că nu avea să trăiască mult timp. Deşi asta a fost doar la început. Doar la început.