Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Nu era nimic de spus şi Harlan nu rosti o vorbă.

— Vezi acum de ce înţeleg cazul tău, de ce aş vrea să te ajut să ai fata. Nu ar aduce nici un prejudiciu Eternităţii şi, într-un fel, ar fi o ispăşire a crimei mele.

Şi Harlan îl credea. În mintea lui totul luase o altă întorsătură. Credea!

Se prăbuşi în genunchi şi-şi ridică pumnii încleştaţi la tâmple. Aplecă fruntea şi se legănă încetişor, lăsându-se copleşit de o disperare sălbatică.

Distrusese Eternitatea şi o pierduse pe Noÿs, când, dacă n-ar fi fost lovitura lui Samson, ar fi salvat una şi ar fi păstrat-o pe cealaltă.

Twissell îl apucase pe Harlan de umeri şi-l scutura. Vocea lui îi striga, disperat, numele.

— Harlan! Harlan! În numele Timpului, omule! Harlan se scutura încet, încet, de deznădejde.

— Ce facem?

— Nu asta, în orice caz. Nu te lăsa copleşit de disperare. Începe prin a mă asculta. Uită concepţia ta de Tehnician despre Eternitate şi priveşte-o cu ochii unui Calculator. E un punct de vedere mai sofisticat. Când modifici ceva în Timp şi provoci o Schimbare de Realitate, Schimbarea se poate instala imediat. De ce?

— Pentru că alterarea produsă a făcut Schimbarea inevitabilă.

— Crezi? Te-ai putea întoarce şi schimba sensul modificării, nu-i aşa?

— Presupun că da. Dar n-am făcut-o niciodată. Sau cineva de care să fi auzit eu.

— Aşa-i. Nimeni n-are intenţia să schimbe sensul unei modificări, aşa că totul decurge cum a fost plănuit de la început. Dar aici este vorba de altceva. O modificare neintenţionată. L-ai trimis pe Cooper în alt Secol decât era stabilit şi acum am intenţia să schimb sensul modificării şi să-l aduc înapoi.

— Dar cum, în numele Timpului?

— Încă nu sunt sigur, dar trebuie să fie o cale. Dacă n-ar fi, modificarea ar fi fost ireversibilă, Schimbarea ar fi intervenit pe loc. Dar Schimbarea nu s-a produs. Încă ne mai aflăm în Realitatea memoriului Mallansohn. Asta înseamnă că modificarea este reversibilă şi va fi, deci, inversată.

— Cum? Coşmarul lui Harlan se mărea, învârtejindu-se, întunecându-se din ce în ce, înghiţindu-l.

— Trebuie să existe o cale de a prinde la loc cercul în Timp şi capacitatea noastră de a o face trebuie să asigure şi un grad maxim de probabilitate.

Atâta timp cât Realitatea noastră există, putem fi siguri că soluţia se bucură de probabilitate maximă. Dacă, în orice moment, eu sau tu luăm o hotărâre greşită, dacă probabilitatea vindecării cercului scade sub un grad critic, Eternitatea dispare. Înţelegi?

Harlan nu era chiar sigur că înţelege. Nici nu-şi dădea silinţa. Se ridică din nou încet în picioare şi găsi cu greu drumul către un scaun.

— Vrei să spui că putem să-l aducem pe Cooper înapoi…

— Şi să-l trimitem unde trebuie, da. Să-l prindem în momentul în care părăseşte nava şi ar putea ajunge la locul lui în Secolul 24 doar cu câteva fizio-ore mai bătrân. Zile, cel mult. Va fi o modificare, desigur, dar nu una destul de importantă. Realitatea ar fi clătinată, băiete, dar nu răsturnată.

— Dar cum dăm de el?

— Ştim că există o modalitate, altfel Eternitatea nu ar mai fi existat în acest moment. Iar în ce priveşte modalitatea, de asta am nevoie de tine, de asta m-am luptat să te aduc de partea mea. Tu eşti expertul în Primitiv. Tu să-mi spui.

— Nu pot, gemu Harlan.

— Poţi, insistă Twissell.

Din vocea bătrânului dispăruse deodată orice dovadă de oboseală sau de vârstă înaintată. Privirile îi erau aprinse de flacăra luptei şi-şi mânuia ţigara ca pe o lance. Până şi Harlan, cât era de amorţit de durere, avu impresia că Twissell se simte în largul lui, acum că bătălia se dădea în doi.

— Putem reconstitui momentul, sugeră bătrânul. Ia comanda impulsului. Stai aici şi aştepţi semnalul. Ţi se dă. Faci contactul şi în acelaşi timp mişti brusc maneta asta către jos-Timp. Cât de mult?

— Nu ştiu, îţi spun. Nu ştiu.

— Tu nu ştii, dar muşchii tăi ştiu. Ia-ţi locul şi pune mâna pe manetă. Adună-te. Hai, băiete. Aştepţi semnalul. Mă urăşti. Urăşti Consiliul. Urăşti Eternitatea. Ţi-e inima zdrobită de gândul la Noÿs. Reîntoarce-te la momentul acela. Să simţi ce-ai simţit atunci. Acum o să pun din nou ceasul în mişcare. Îţi dau un minut, băiete, să-ţi aduci aminte prin ce-ai trecut şi să retrăieşti totul. Apoi, când te apropii de zero, lasă-ţi mâna dreaptă să se smucească către comandă ca atunci. Pe urmă iei mâna repede! N-o mai pui la loc. Eşti gata?

— Nu cred că pot s-o fac.

— Nu crezi… Sfinte Timp, dar n-ai de ales. Mai ai vreo altă şansă să-ţi iei fata înapoi?

Nu avea. Harlan se forţă să se aşeze din nou la comandă şi, făcând-o, emoţia îl năpădi din nou. Nu trebuia să facă nici un efort. Repetarea mişcărilor fizice i le readuse în minte. Liniuţa roşie a temporometrului se puse în mişcare.

Gândi, detaşat: „Ultimul minut de viaţă?”

Minus 30 de secunde.

Gândi. „N-o să doară. Nu e asta moartea.”

Încercă să se gândească numai la Noÿs.

Minus 15 secunde.

Noÿs!

Mâna stângă se apropie încet de contact.

Minus 12 secunde.

Contact!

Mâna dreaptă porni.

Minus 5 secunde.

Noÿs!

Mâna dreaptă se miş-ZERO-că spasmodic.

Sări în lături, gâfâind.

Twissell veni lângă el, scrutând cadranul.

— Secolul 20. 19,38, mai exact. Harlan simţea că se sufocă.

— Nu ştiu, am încercat să simt la fel, dar a fost altfel. Ştiam ce fac şi asta a schimbat totul.

— Ştiu, ştiu. Poate că totul e greşit. Să-i spunem o primă aproximaţie.

Se opri un moment, făcând calcule mintale, scoase pe jumătate un calculator de buzunar din învelitoarea lui şi-l zvârli înapoi fără să-l consulte.

— La naiba cu punctele zecimale. Să zicem că probabilitatea este de 0,99, să-l fi trimis în al doilea sfert al Secolului 20. Undeva între 19,25 şi 19,50. Aşa e?

— Nu ştiu.

— Bine, uite. Dacă mă hotărăsc să mă concentrez asupra acelei perioade din Primitiv până la excluderea oricărui alt aspect şi dacă greşesc, pot să-mi pierd şansa de a menţine cercul închis în Timp şi Eternitatea ar dispărea, Hotărârea în sine va fi punctul crucial, Schimbarea Minimă Necesară, S. M. N., care declanşează Schimbarea mare. Hotărârea o iau acum. Mă decid, irevocabil…

Harlan privi cu prudenţă împrejur, ca şi cum Realitatea ar fi devenit atât de fragilă, încât o mişcare bruscă din cap ar fi putut să o facă ţăndări.

— Sunt perfect conştient de Eternitate. (Calmul lui Twissell îl molipsise în aşa măsură încât propria lui voce îi suna fermă în urechi).

— Atunci Eternitatea încă există, rosti Twissell aspru, sec, iar noi am luat hotărârea justă. Acum nu prea mai avem ce face pe-aici, pentru un timp. Să mergem în biroul meu şi să-i lăsăm pe cei din subcomisia Consiliului să roiască pe aici, dacă asta îi face mai fericiţi. În ce-i priveşte pe ei, proiectul a fost încununat cu succes. Chiar dacă nu-i aşa, n-o să ştie niciodată. Şi nici noi.

— Întrebarea la care trebuie să găsim răspuns este: ce va face Cooper când se va trezi într-un alt secol decât trebuia? spuse Twissell, studiindu-şi ţigara.

— Nu ştiu.

— Un lucru este cert. E un băiat inteligent şi cu imaginaţie, nu eşti de părere?

— Păi, e Mallansohn.

— Exact. Şi se întreba dacă va nimeri chiar acolo unde trebuie. Una din ultimele lui întrebări a fost: „Şi dacă nu nimeresc la locul stabilit?” Ţi-aduci aminte?