Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Se înfiora. În timpuri mai bune, i-ar fi ordonat lui Twissell să nu se atingă de cărţi, cât era el de Calculator Senior.

Bătrânul cerceta cu privirea paginile foşnitoare şi buzele lui formau pe tăcute cuvintele arhaice.

— Asta este engleza de care vorbesc lingviştii tot timpul, nu-i aşa? întrebă, bătând uşor cu degetul o pagină.

— Da, engleză, mormăi Harlan. Twissell puse volumul înapoi.

— Greu şi grosolan.

Harlan dădu din umeri. Într-adevăr, cele mai multe Secole din Eternitate foloseau filmul. O minoritate respectabilă folosea înregistrarea moleculară. Totuşi, tiparul şi hârtia nu erau nişte necunoscute.

— Cărţile nu au nevoie de investiţiile în tehnologie pe care le necesită filmele, spuse el.

Twissell îşi frecă bărbia.

— Chiar. Începem?

Luă un alt volum din raft, deschizându-l la întâmplare şi scrutând pagina cu o încordare ciudată.

Harlan gândi: „Omul ăsta crede că o să găsească soluţia ca la loterie?”

Se pare că gândul lui nu era departe de adevăr, căci Twissell, întâlnind privirea revelatoare a lui Harlan, se înroşi şi puse cartea înapoi.

Harlan luă primul volum din Centisecolul 19,25 şi începu să întoarcă regulat paginile. Numai mâna dreaptă şi ochii i se mişcau. Restul corpului vădea o atenţie încremenită.

La intervale care-i păreau lui însuşi cât o veşnicie, Harlan se ridica, mormăind, şi lua un alt volum. Cu aceste ocazii, făcea o pauză pentru o cafea sau un sandwich.

Spuse, abătut:

— E inutil să staţi aici.

— Te deranjez?

— Nu.

— Atunci stau, murmură Twissell.

În tot acest timp se plimba, oprindu-se în faţa rafturilor, uitându-se, neputincios, la coperţi. Scânteile ţigărilor sale furioase îi ardeau degetele, dar nu băga de seamă.

Aşa luă sfârşit o fizio-zi.

Dormiră puţin un somn agitat. Dimineaţa, între două volume, Twissell, zăbovind la ultima înghiţitură de cafea, spuse:

— Uneori mă întreb de ce n-am renunţat la statutul de Calculator, atunci, după… ştii tu.

Harlan dădu din cap.

— Aşa aş fi vrut. Aşa simţeam. Câteva fizio-luni am sperat, cu disperare, că n-o să mai aud de nici o Schimbare. Devenisem morbid în privinţa asta. Începusem să mă întreb dacă Schimbările aveau vreun sens. Ciudat, ce feste îţi joacă uneori sentimentele. Tu cunoşti istoria Primitivă, Harlan. Tu ştii cum era. Realitatea lor curgea orbeşte de-a lungul liniei maximei probabilităţi. Dacă acea maximă probabilitate implica o epidemie universală sau zece Secole de sclavie economică, o prăbuşire a tehnicii, sau chiar… ăăă… să vedem — ce e cel mai rău — chiar un război atomic, dacă ar fi fost pe atunci posibil, pe Sfântul Timp, chiar se întâmpla. Nu le oprea nimic. Dar acolo unde există Eternitatea, nu mai poate fi vorba de aşa ceva. În sus-Timp de la Secolul 28, lucruri de-astea nu se mai întâmplă. Pe Timp, ne-am ridicat Realitatea la un nivel de bună-stare mult dincolo de orice îşi puteau imagina timpurile Primitive. La un nivel care, dacă nu ar fi existat intervenţia Eternităţii, ar fi rămas la o probabilitate foarte mică.

Harlan gândi, cuprins de ruşine: „Ce încearcă să facă? Să mă determine să lucrez mai repede? Fac tot ce pot”.

Twissell continuă:

— Dacă pierdem acum această şansă, Eternitatea va dispărea, probabil, în tot fizio-Timpul. Şi, cu o singură Schimbare vastă, toată Realitatea se va întoarce la probabilitatea maximă cu, sunt sigur, consecinţa războiului atomic şi dispariţia omului.

— Mai bine să trec la volumul următor, spuse Harlan.

În pauza următoare, Twissell rosti, neputincios:

— E atât de mult de lucru. Nu există o metodă mai rapidă?

— Spune tu care. Mie mi se pare că trebuie să mă uit la fiecare pagină. Şi la fiecare colţ al ei. Cum aş putea s-o fac mai repede?

Întorcea paginile metodic.

— Literele încep să-mi joace în faţa ochilor şi asta înseamnă că s-a făcut ora de culcare, zise Harlan într-un târziu.

A doua fizio-zi luă sfârşit.

La 10:22 a.m., fizio-Timpul Standard, în care cea de-a treia fizio-zi de căutări, Harlan privi cu uimire pe o pagină.

— Asta e!

Twissell nu înţelese afirmaţia.

— Ce?

Harlan ridică privirea. Faţa îi era contorsionată de uimire.

— Ştii, n-aş fi crezut-o. Pe Timp, n-am crezut nici o clipă cu adevărat, nici chiar când îmi înşirai toată teoria aia despre revistele de actualităţi şi reclame.

Twissell înţelesese:

— Ai găsit !

Sări la volumul din mâna lui Harlan, întinzând către el degetele tremurătoare.

Harlan îl trase înapoi şi-l închise cu zgomot.

— Stai o clipă. Tu n-o să găseşti nimic, nici dacă ţi-aş arăta pagina.

— Ce faci? Ai pierdut-o!

— N-am pierdut nimic. Ştiu unde este. Dar mai întâi…

— Mai întâi ce?

— A mai rămas un amănunt. Spui că o pot avea pe Noÿs. Adu-mi-o, atunci. S-o văd.

Twissell îl privea, cu părul lui rar şi alb în dezordine.

— Glumeşti?

— Nu. Nu glumesc. Mi-ai garantat că o să aranjezi tu. Sau tu glumeşti? Noÿs şi cu mine vom fi împreună. Ai promis.

— Da, am promis. A rămas stabilit.

— Atunci, adu-mi-o vie, sănătoasă şi neatinsă.

— Dar nu te înţeleg. Nu eu o am. Nimeni n-o are. E încă acolo, în sus-Timpul îndepărtat, aşa cum a raportat Finge. Nimeni nu s-a atins de ea. Sfinte Timp, ţi-am spus că e în siguranţă.

Harlan îl privi în ochi pe bătrân şi se încruntă tot. Rosti, sufocat:

— Te joci cu cuvintele. Bine, e în sus-Timpul îndepărtat, dar la ce-mi foloseşte mie asta? Înlătură bariera de la 100.000…

— Ce să înlătur?

— Bariera. Nava nu poate trece.

— Nu mi-ai spus nimic, niciodată, replică Twissell, sălbatic.

— Nu? se întrebă Harlan, vădit surprins.

Nu-i spusese? Se gândise la asta foarte des. Nu-i spusese nici un cuvânt? Nu-şi putea aminti. Apoi însă se înverşună din nou.

— Bine, îţi spun acum. Dă-o jos.

— Dar e imposibil! O barieră în calea navei? O barieră temporală?

— Vrei să spui că nu ai pus-o tu?

— N-am pus nimic. Sfinte Timp, îţi jur.

— Atunci… atunci…

Harlan simţi cum păleşte.

— Atunci, Consiliul a pus-o. Ştiu totul şi au acţionat fără ca tu să ştii şi… ah, pe Timp şi Realitate, n-au decât să fluiere cât vor după reclamă şi după Cooper, după Mallansohn şi după toată Eternitatea. N-o să aibă nimic din toate astea. Nimic.

— Stai! Stai!

Twissell smucea disperat de cotul lui.

— Stăpâneşte-te. Gândeşte-te, băiete, gândeşte-te. Consiliul n-a pus nici o barieră.

— E acolo.

— Dar nu au putut pune aşa ceva. Nimeni n-ar putea. Este teoretic imposibil.

— Tu nu ştii. E acolo.

— Ştiu mai mult decât oricine din Consiliu şi un astfel de lucru este imposibil.

— Dar e acolo.

— Dar dacă este…

Şi Harlan deveni brusc suficient de conştient de ce se întâmpla în jur ca să vadă un fel de frică abjectă în ochii lui Twissell. O groază care nu fusese acolo nici chiar când aflase prima oară de plasarea greşită a lui Cooper şi de sfârşitul iminent al Eternităţii.

Andrew Harlan îi privea, cu un ochi abstract, pe cei care munceau. Îl ignorară politicos, pentru că era Tehnician. În mod obişnuit, i-ar fi ignorat şi el, ceva mai puţin politicos, pentru că făceau parte din personalul de la întreţinere. Acum însă îi urmărea cu privirea, şi, în deznădejdea lui, se surprinse chiar invidiindu-i.