Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

— La ce? întrebă Harlan, spunându-şi: „Oricum, am ce asculta”.

— M-am gândit adesea la Eternitate aşa cum era când de-abia se înfiinţase. Se întindea doar pe câteva din Secolele 30 şi 40 şi funcţia ei principală era comerţul. Se interesa de reîmpădurirea suprafeţelor defrişate, de transporturile de diverse tipuri de soluri, de apă proaspătă, produse chimice. Erau zile simple. Apoi însă am descoperit Schimbările de Realitate. Calculatorul Senior Henry Wadsman, în felul lui dramatic, cu care suntem toţi obişnuiţi, a împiedicat un război stricând frâna maşinii unui membru al Congresului. După asta, Eternitatea şi-a mutat din ce în ce mai mult centrul de greutate de la comerţ la Schimbările de Realitate. De ce?

— Pentru motivul evident: bunăstarea umanităţii.

— Da. Da. Aşa cred şi eu… în timpurile normale. Dar eu vorbesc de coşmarul meu. Dacă ar exista un alt motiv, neexprimat, inconştient? Un om care poate călători în viitorul nedefinit poate întâlni oameni la fel de evoluaţi faţă de el cum este el faţă de o maimuţă. De ce nu?

— Poate. Dar oamenii sunt oameni.

— … chiar şi în Secolele 70.000. Da, ştiu. Şi are asta vreo legătură cu Schimbările noastre de Realitate? Am eliminat neobişnuitul. Chiar şi căminul temporal al lui Sennor, cu creaturile lui spâne, se află în permanenţă sub semnul întrebării, şi e doar un aspect inofensiv. Poate că, cinstit, cu toată sinceritatea, am frânat evoluţia umană pentru că nu vrem să dăm ochi cu supraoamenii.

Încă nici o scânteie. Harlan replică:

— Dar s-a făcut. Ce mai contează?

— Dar dacă supraomul există totuşi, mai în sus-Timp decât putem ajunge noi? Nu ne exercităm controlul decât până în 70.000. După asta vin Secolele Ascunse! De ce sunt ascunse? Pentru că omul evoluat nu vrea să aibă de-a face cu noi şi ne barează drumul, din Timpul lui? De ce le dăm voie să rămână ascunse? Pentru că nici noi nu vrem să-i întâlnim şi, nereuşind să intrăm de la prima tentativă, am refuzat să mai încercăm? Nu spun că ăsta este motivul nostru conştient, dar, conştient sau nu, este un motiv.

— Poate fi orice. Nu putem ajunge la ei şi nici ei la noi. Trăieşte şi lasă-i să trăiască.

Twissell păru frapat de frază.

— Trăieşte şi lasă-i să trăiască. Dar nu facem asta. Noi facem Schimbări. Schimbările se întind pe doar câteva Secole înainte ca inerţia temporală să le stingă efectele. Ţi-aduci aminte că Sennor a enunţat această problemă ca una din întrebările fără răspuns ale Timpului, atunci, la dejunul nostru. Ce ar mai fi putut spune ar fi fost că totul e o treabă de statistică. Unele Schimbări afectează mai multe Secole decât altele. Teoretic, orice număr de Secole poate fi afectat de Schimbarea adecvată, o sută de Secole, o mie, o sută de mii. Omul evoluat din Secolele Ascunse poate că ştie asta. Poate că îl supără posibilitatea ca într-o zi o Schimbare să-l atingă şi pe el, chiar în Secolul 200.000.

— N-are sens să ne facem astfel de probleme, spuse Harlan cu aerul unuia care are alte probleme mult mai mari.

— Dar, să zicem, continuă Twissell în şoaptă, că au rămas destul de calmi atât timp cât am lăsat goale Secţiile Secolelor Ascunse. Asta înseamnă că nu suntem ofensivi. Să zicem că acest pact, sau cum vrei să-i spui, ar fi fost încălcat şi că cineva pare să-şi fi stabilit reşedinţa permanentă în sus-Timp de Secolul 70.000. S-au gândit poate că asta înseamnă primul pas într-o invazie de proporţii? Ei ne pot bara drumul către Timpul lor, deci ştiinţa lor e mult mai avansată decât a noastră. Să mai presupunem că pot face şi ceea ce nouă ne pare imposibil, să pună o barieră peste tunelurile navelor, izolându-se…

Acum sări Harlan în picioare, îngrozit.

— Ei o au pe Noÿs?

— Nu ştiu. Nu este decât o speculaţie. Poate că nu e nici o barieră. Poate că era ceva în neregulă cu nava ta…

— Era o barieră! urlă Harlan. Ce altă explicaţie ar putea fi? De ce nu mi-ai spus toate astea înainte?

— Nu cred, mormăi Twissell. Încă nu cred. N-ar fi trebuit să spun nici o vorbă despre bazaconiile astea. Temerile mele — problema lui Cooper — totul… Dar mai aşteaptă câteva minute.

Arătă spre temporometru. Acul le indica poziţia: între Secolele 95.000 şi 96.000.

Mâna lui Twissell, pe comenzi, încetini nava. Trecuseră de 99.000. Acul îşi încetini şi el mişcarea. Acum se puteau citi şi Secolele individuale.

99.726… 99.727… 99.728…

— Ce-o să facem? murmură Harlan.

Twissell scutură din cap cu un gest care sugera, elocvent, răbdare şi speranţă, dar şi o mare neputinţă.

99.851… 99.852… 99.853…

Harlan îşi adună puterile pentru şocul barierei şi gândi, disperat: să fie salvarea Eternităţii singura cale de a obţine Timp pentru lupta cu fiinţele din Secolele Ascunse? Cum altfel să o regăsească pe Noÿs? Să zboare înapoi, înapoi în 575 şi să muncească nebuneşte pentru…

99.938… 99.939… 99.940…

Twissell îşi ţinu respiraţia. Twissell încetini şi mai mult, lăsând nava să se târască. Răspundea perfect comenzilor.

99.984… 99.985… 99.986…

— Acum, acum, acum, şopti Harlan, fără să-şi dea seama că scosese vreun sunet.

99.998… 99.999,… 100.000… 100.001… 100.002… Numerele treceau şi cei doi le urmăreau într-o tăcere paralizantă. Şi atunci, Twissell strigă:

— Nu e nici o barieră! Iar Harlan îi răspunse:

— A fost! A fost! Apoi, în agonie:

— Poate că au luat-o şi nu mai au nevoie de nici o barieră!

111.394!

Harlan sări afară şi ridică vocea.

— Noÿs! Noÿs!

Ecourile ricoşau surd, sincopat, în pereţii Secţiei goale. Twissell ieşi şi el din navă, mai liniştit şi strigă după colegul său mai tânăr:

— Aşteaptă, Harlan…

În zadar. Harlan, într-o goană, se năpustise pe coridoare, către acea parte a Secţiei din care-şi făcuseră un fel de cămin.

Se gândi vag la posibilitatea de a se întâlni cu unul din „oamenii evoluaţi” ai lui Twissell şi, timp de o secundă, pielea se încreţi pe el, dar imediat apoi totul dispăru în nevoia sa urgentă de-a o găsi pe Noÿs.

— Noÿs !

Şi, deodată, atât de repede încât era în braţele lui înainte de a fi sigur că a văzut-o, ea era acolo cu el, cu braţele în jurul lui, strângându-l, obrazul ei pe umărul lui şi părul ei întunecat şi moale lângă bărbia lui.

— Andrew? Vocea îi era înăbuşită de strânsoarea lui. Unde ai fost? N-ai mai venit de câteva zile şi începuse să-mi fie frică.

Harlan o ţinea acum în faţa lui, la o lungime de braţ, cu un fel de solemnitate flămândă.

— N-ai păţit nimic?

— Eu nu. Am crezut că ţie ţi s-a întâmplat ceva. Am crezut… Se întrerupse, teroarea urcându-i în priviri, sufocantă.

— Andrew! Harlan se întoarse.

Nu era decât Twissell, care de-abia îşi mai trăgea sufletul. Noÿs căpătase din nou încredere, privind în ochii lui Harlan. Spuse, mai liniştită:

— Îl cunoşti, Andrew?

— Da, Noÿs. Acesta este superiorul meu, Calculatorul Senior Laban Twissell. Ştie de tine.

— Un Calculator Senior?

Noÿs se dădu înapoi. Twissell înainta, încet.

— O să te ajut, copila mea. O să vă ajut pe amândoi. El are promisiunea mea. Mai rămâne numai s-o şi creadă.

— Îmi cer iertare, Calculator, spuse Harlan, ţeapăn, dar nu pe de-a-ntregul pocăit.

— Te-am iertat, spuse Twissell.

Întinse mâna, apucând-o pe cea şovăitoare a fetei.