Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Harlan însuşi începuse să se obişnuiască cu cureaua lui incomodă, cu hainele strâmte care-l jenau sub braţ şi între picioare şi cu culoarea cenuşie a stofei grosolane. Să poarte costume ciudate care să caracterizeze un Secol era o treabă veche pentru el.

Twissell tocmai spunea:

— Ceea ce aş fi vrut eu să fac era să instalez comenzi manuale în navă, aşa cum am discutat, dar se pare că nu se poate. Inginerii ar trebui să aibă o sursă de energie destul de mare pentru a manevra deplasarea temporală şi asta nu există în afara Eternităţii. Tensiunea temporală atât cât staţi în Primitiv este tot ce s-a putut obţine. Oricum, aveţi o manşă de întoarcere.

Îi conduse în interiorul navei, croindu-şi drum printre teancurile de provizii, şi le arătă maneta proeminentă de metal care întrerupea acum armonia peretelui neted interior.

— S-a recurs la instalarea unui simplu comutator. În loc să se întoarcă automat în Eternitate, nava va rămâne în Primitiv pe timp nelimitat. Odată manşa împinsă în sus, vă veţi întoarce. Şi atunci va mai fi doar nevoie de o a doua şi, sper, ultimă călătorie…

— O a doua călătorie? întrebă Noÿs imediat. Harlan răspunse:

— Asta nu ţi-am explicat. Uite, în prima călătorie trebuie doar să fixăm în Timp data precisă a „aterizării” lui Cooper. Nu ştim cât timp s-a scurs între sosirea lui şi apariţia anunţului. O să dăm de el prin intermediul căsuţei poştale şi vom afla, pe cât posibil, minutul exact al sosirii lui, sau, mă rog, pe aproape. Ne putem atunci întoarce la acel moment plus 15 minute pentru ca nava să-l fi lăsat pe Cooper…

Twissell îl întrerupse.

— Nava nu ar putea fi în acelaşi loc în acelaşi timp în două fizio-Timpuri diferite, ştii, şi încercă să zâmbească.

Noÿs păru să înţeleagă.

— Îmi dau seama, spuse, nu prea sigură.

Twissell reluă:

— Dacă-l luăm pe Cooper în momentul sosirii sale, răsturnăm toate micro-schimbările. Anunţul cu bomba atomică va dispărea din nou şi Cooper va şti numai că nava, după ce dispăruse aşa cum îl prevenisem noi, a apărut din nou, pe neaşteptate. Nu va şti că a fost vreodată într-un alt Secol decât cel care trebuia, şi nici nu i se va spune. Îi vom argumenta că am uitat să-i dăm o instrucţiune de mare importanţă (va trebui să inventăm una) şi sperăm că va considera chestiunea atât de lipsită de importanţă încât nu va menţiona în memoriu că a fost trimis de două ori.

Noÿs ridică sprâncenele ei pensate.

— E foarte complicat.

— Da. Din nefericire.

Twissell îşi frecă mâinile şi-i privi ca şi cum ar fi fost măcinat de o îndoială ascunsă. Apoi se îndreptă, scoase o ţigară nouă şi chiar reuşi să simuleze o oarecare dezinvoltură când spuse:

— Şi acum, băiete, noroc bun. Dădu mâna cu Harlan, o salută pe Noÿs şi ieşi din navă.

— Acum plecăm? întrebă Noÿs când rămaseră singuri.

— Peste câteva minute.

Privi într-o parte, la ea. Se uita la el, zâmbind, fără teamă. Pe moment, sufletul lui fu alături de al ei. „Dar asta era emoţie şi nu raţiune, îşi spuse, instinct şi nu gândire”. Întoarse privirea.

Drumul nu însemnă nimic, sau aproape nimic, nici o deosebire faţă de o călătorie obişnuită cu nava. Pe la jumătatea drumului, simţiră un fel de trepidaţie interioară care ar fi putut fi punctul terminus în jos-Timp, dar şi ceva pur psihosomatic. Oricum, fusese de-abia perceptibil.

Imediat apoi fură în Primitiv, păşind într-o lume pietroasă, singuratică, însufleţită de strălucirea unui soare târziu. Bătea un vânt slab, ca un fior rece, şi peste tot domnea tăcerea.

Stâncile golaşe se rostogoliseră cândva de pe înălţimi şi păreau uriaşe, colorate de curcubee cenuşii datorită compuşilor de fier, cupru şi crom. Grandoarea peisajului nepătat de prezenţa omului, dar totuşi plin de viaţă, îl domina pe Harlan, făcându-l să se simtă copleşit, o gânganie neînsemnată. Eternitatea, care nu aparţinea lumii materiale, nu avea soare, iar aerul era importat. Amintirea propriului cămin temporal era prea vagă. Observaţiile lui în diferite Secole fuseseră legate de oameni şi oraşele lor. Dar o astfel de experienţă nu avusese niciodată. Noÿs îl apucă de cot.

— Andrew! Mi-e frig.

Tresări şi se întoarse către ea.

— N-ar fi mai bine să pornim Radiantul? întrebă ea.

— Ba da. În peştera lui Cooper.

— Ştii unde este?

— Chiar aici, îi răspunse scurt.

Nu se îndoia de asta. Memoriul o localizase şi, mai întâi Cooper, acuma el, fuseseră trimişi exact acolo.

Încă din zilele lui de Noviciat, nu se îndoise niciodată de precizia localizării în călătoriile în Timp. Îşi aduse aminte cum îi spusese, foarte serios, Educatorului Yarrow:

— Dar Pământul se roteşte în jurul Soarelui, şi Soarele în jurul Centrului Galactic, şi Galaxia se deplasează şi ea. Dacă porneşti de la un punct de pe Pământ şi mergi o sută de ani în jos-Timp, te vei trezi într-un spaţiu gol, pentru că Pământului îi vor trebui o sută de ani pentru a ajunge acolo. (Acelea erau zile în care mai spunea încă, în loc de Secol, „o sută de ani”).

Dar Educatorul Yarrow se răstise la el.

— Nu se separă timpul de spaţiu. Deplasându-te în Timp, împărtăşeşti mişcările Pământului. Sau crezi că o pasăre zburând prin aer se pierde în spaţiu pentru că Pământul o zbugheşte în jurul Soarelui cu 18 mile pe secundă şi dispare de sub biata creatură?

Să cauţi dovezi în analogii este un risc, dar Harlan obţinu ulterior dovezi mai temeinice şi acum, după o călătorie aproape fără precedent în Primitiv, putea privi cu încredere, deloc surprins să vadă gura peşterii exact acolo unde i se spusese că va fi.

Înlătură pietrişul şi bucăţile mai mari de stâncă ce o camuflau şi pătrunse înăuntru.

Străpunse întunericul, folosindu-se de raza de lumină a lanternei ca de o daltă. Scrută pereţii, tavanul, solul, fiecare centimetru.

Noÿs, imediat în spatele lui, şopti:

— Ce cauţi?

— Ceva. Orice.

Găsi acest ceva, orice, în fundul peşterii, sub forma unei pietre plate care ţintuia sub greutatea ei nişte foiţe verzui. Harlan o răsturnă şi răsfiră foiţele între degete.

— Ce sunt astea? întrebă Noÿs.

— Bancnote. Mediul de schimb. Bani.

— Ştiai că sunt aici?

— N-am ştiut nimic. Am sperat doar.

Nu făcuse decât să folosească logica inversă a lui Twissell, deducând cauza din efect. Eternitatea exista, deci Cooper luase şi el hotărârile adecvate. Presupunând că reclama îl va conduce pe Harlan în Timpul corect, peştera devenise, evident, o cale suplimentară de comunicare.

Totuşi, era chiar mai bine decât sperase. Nu o dată, în timpul pregătirilor, Harlan se gândise că încercarea lui de a-şi croi drum printr-un oraş neavând în buzunar decât pepite de aur va da naştere doar la bănuieli şi-i va ridica în cale obstacole.

Cooper reuşise, de asta era sigur, dar Cooper avusese timp. Harlan ridică teancul de bancnote. O asemenea sumă se adună cu greu. Se descurcase bine, tinerelul, grozav de bine.

Şi cercul se închidea!

Proviziile fuseseră mutate în peşteră, în strălucirea din ce în ce mai roşietică a Soarelui ce se îndrepta spre asfinţit. Nava fusese acoperită cu o peliculă reflectoare difuză, care o ascundea privirilor indiscrete, şi Harlan avea la el explozonul, cu care se putea descotorosi, la nevoie, de intruşi. Radiantul fusese instalat în peşteră, iar lanterna fixată într-o crăpătură, aşa că aveau şi căldură, şi lumină.