Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Afară era o noapte rece de martie.

Noÿs privea gânditoare la interiorul neted, paraboloid, al Radiantului, care se rotea încet.

— Care îţi sunt planurile, Andrew?

— Mâine dimineaţă mă duc în oraşul cel mai apropiat. Ştiu unde este, sau ar trebui să fie. (În mintea lui, trecu din nou la „este”, Totul va decurge aşa cum era prevăzut. Din nou logica lui Twissell.)

— Vin şi eu cu tine, nu-i aşa? Scutură din cap.

— Una la mână, tu nu cunoşti limba, şi apoi drumul va fi destul de greu chiar şi pentru mine.

Noÿs arăta ciudat de arhaic cu părul ei scurt şt mânia subită din ochii ei îl făcu pe Harlan să-şi ferească privirile.

— Pe mine nu mă prosteşti, Andrew. De-abia-mi vorbeşti. Nici nu te uiţi la mine. Ce s-a-ntâmplat? Ţi-ai adus aminte de moralitatea căminului tău temporal? Ai senzaţia că ai trădat Eternitatea şi crezi că eu sunt de vină? Ai sentimentul că te-am corupt? Ce s-a întâmplat?

— Tu nu ştii ce simt.

— Atunci spune-mi tu. Ai putea s-o faci. N-o să mai ai niciodată o ocazie ca asta. Eşti îndrăgostit? De mine? N-ai putea sau nici n-ai vrea să mă scoţi ţap ispăşitor. De ce m-ai adus aici? Spune-mi. De ce nu m-ai lăsat în Eternitate, de vreme ce aici nu ai nevoie de mine şi se pare că nici nu poţi să mă vezi în ochi?

— Există un pericol, murmură Harlan.

— Ei, haide.

— Mai mult decât pericol. E un coşmar. Coşmarul Calculatorului Twissell. În timpul ultimului nostru drum, dominat de panică, în sus-Timp, spre Secolele Ascunse, mi-a dezvăluit gândurile lui despre aceste Secole. A speculat asupra posibilităţii existenţei unor forme evoluate de oameni, specii noi, probabil supraoameni, ascunzându-se în sus-Timpul îndepărtat, inaccesibili nouă, plănuind să pună capăt încercărilor noastre de a falsifica Realitatea. Credea că ei au fost cei care au pus bariera la Secolul 100.000. Apoi te-am găsit şi Twissell a uitat de coşmarul lui. A hotărât că n-a fost niciodată nici o barieră. S-a întors la problema, mai urgentă, a salvării Eternităţii. Eu, însă, am fost contaminat de acest coşmar. Mă lovisem de barieră, aşa că ştiam că a existat. Nu un Etern a pus-o acolo, Twissell a zis că aşa ceva este teoretic imposibil. Poate că teoriile Eternităţii nu sunt prea avansate. Bariera era acolo. Cineva a pus-o acolo. Sau ceva. Sigur, continuă el dus pe gânduri, în anumite privinţe, Twissell nu are dreptate. A simţit că omul trebuie să evolueze, dar totuşi nu-i aşa. Paleontologia nu se numără printre ştiinţele care-i interesează pe Eterni, dar îi interesa pe Primitivii târzii, aşa că mi-am băgat şi eu puţin nasul în ea. Şi atâta lucru ştiu şi eu: speciile evoluează numai în măsura în care trebuie să facă faţă cerinţelor unor medii noi de viaţă. Într-un mediu stabil, o specie poate rămâne neschimbată milioane de Secole. Omul Primitiv a evoluat rapid, deoarece mediul lui era aspru şi schimbător. Totuşi, odată ce omenirea a învăţat să-şi creeze propriul mediu, şi-a creat unul plăcut şi stabil, aşa că pur şi simplu n-a mai evoluat.

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, replică Noÿs, cu nimic mai calmă, şi oricum, nu spui nimic despre noi, şi eu despre asta vreau să vorbim.

Harlan reuşi să nu exteriorizeze nici o emoţie.

— Dar de ce bariera la 100.000? La ce le-a folosit? Ţie nu ţi-au făcut nimic. Ce alt înţeles ar fi putut avea? Am stat şi m-am întrebat: ce s-a întâmplat, datorită prezenţei ei, care nu s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost acolo?

Tăcea, privind la cizmele lui greoaie şi grosolane din piele naturală. Îi trecu prin minte că s-ar simţi mai bine dacă le-ar scoate pentru noapte, dar nu acum, nu acum…

— La întrebarea asta există un singur răspuns. Existenţa barierei m-a trimis, spumegând de mânie, în jos-Timp, ca să iau un bici neuronic şi să sar la Finge. Mi-a băgat în cap să risc viaţa Eternităţii ca să te iau înapoi şi să o distrug când am crezut că nu voi mai reuşi. Înţelegi?

Noÿs îl privi cu un amestec de groază şi neîncredere.

— Vrei să spui că oamenii din sus-Timp voiau ca tu să faci toate astea? Că ei au pus totul la cale?

— Da. Nu te uita aşa la mine. Da ! Şi nu vezi cum se schimbă lucrurile? Atâta timp cât am acţionat pe cont propriu, din propriile mele motive, îmi asum toate consecinţele, materiale şi spirituale. Dar să fiu prostit, păcălit, împins de oameni care îmi manipulează sentimentele ca şi cum aş fi un Computaplex în care nu trebuie decât să introduci cartela potrivită…

Îşi dădu brusc seama că a început să strige şi se opri. Lăsă să treacă câteva minute, apoi reluă:

— Asta n-o s-o admit. Trebuie să desfac ce-am fost pus, ca o marionetă, să fac. Şi când o să reuşesc, o să-mi găsesc din nou liniştea.

Şi aşa va fi, poate. Simţea în aer un fel de triumf impersonal, rupt de tragedia personală care zăcea în urmă şi se întindea în faţă. Cercul se închidea!

Mâna lui Noÿs se întinse, nesigură, ca pentru a o apuca pe a lui, rigidă, neînduplecată. Harlan o evită, îi evită valul de afecţiune.

— Totul a fost aranjat. Întâlnirea cu tine. Totul. Configuraţia mea emoţională a fost analizată. Evident. Stimul şi răspuns. Apeşi pe butonul ăsta şi omul va face asta. Apasă butonul celălalt şi el va face altceva.

Începuse să vorbească cu greutate, din adâncurile ruşinii. Clătina din cap, încercând să se scuture de oroare, aşa cum un câine se scutură de apă, apoi continuă:

— Un singur lucru n-am înţeles la început. Cum de am ghicit că Cooper va fi trimis în Primitiv? Era un lucru imposibil de ghicit. N-aveam nici o bază. Nici Twissell n-a înţeles. De multe ori s-a întrebat cum am putut s-o fac cunoscând atât de puţină matematică. Şi totuşi am ghicit. Prima oară a fost în… în noaptea aceea. Tu dormeai, dar eu nu. Aveam senzaţia că trebuie să-mi amintesc ceva. O remarcă, un gând, ceva ce mi-a bătut la ochi în veselia şi zgomotul serii. După ce m-am gândit mult timp, întreaga importanţă a lui Cooper mi s-a revelat brusc şi, odată cu ea, mi-a venit gândul că pot distruge Eternitatea. Mai târziu, am verificat în istoriile matematicii, dar nu era cu adevărat necesar. Deja ştiam. Eram sigur. Dar cum? Cum?

Noÿs îl privea concentrată. Nu mai încerca să-l atingă.

— Vrei să spui că oamenii din Secolele Ascunse au pus şi asta la cale? Că ei ţi-au băgat-o în cap, ca să te manevreze?

— Da. Da. Şi încă nu au terminat. Mai au încă multe de făcut. Poate că cercul se închide, dar nu este încă închis.

— Dar cum mai pot face ceva acum? Doar nu sunt aici cu noi.

— Nu!

O spuse cu o voce atât de sepulcrală, încât Noÿs păli.

— Super… fiinţe invizibile? şopti ea.

— Nu superfiinţe. Nu invizibile. Ţi-am spus că omul nu evoluează atâta timp cât îşi poate controla mediul. Oamenii din Secolele Ascunse sunt Homo Sapiens. Oameni obişnuiţi.

— Atunci, cu siguranţă, nu sunt aici. Harlan spuse, cu amărăciune:

— Tu eşti aici, Noÿs.

— Da. Şi tu. Dar nimeni altcineva.

— Tu şi cu mine. Nimeni altcineva. O femeie din Secolele Ascunse şi cu mine… Nu mai juca teatru. Noÿs, Te rog.

Privirile ei erau pline de groază.

— Ce tot spui, Andrew?

— Ceea ce trebuie. Ce spuneai tu, în seara aceea, când mi-ai dat licoarea de mentă? Îmi vorbeai. Cu vocea ta dulce… cuvinte moi… N-am auzit nimic, nu conştient, dar îmi aduc aminte de vocea ta blândă, şoptind. Despre ce? Despre călătoria lui Cooper în jos-Timp. Lovitura lui Samson, care să zdrobească Eternitatea. Am dreptate?