Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Pentru Horace L. Gold

Andrew Harlan păşi pe navă. Aceasta era perfect rotundă şi intra ca turnată într-un culoar vertical format din tije, aşezate la intervale mari, care licăreau într-o ceaţă invizibilă la doi metri deasupra capului său. Harlan reglă comenzile şi împinse maneta de pornire cu o mişcare lentă, continuă.

Nava nu se clinti.

Harlan nici nu se aştepta să se mişte. Nu aştepta nici o mişcare. Nici în sus, nici în jos, nici la dreapta, nici la stânga, înainte sau înapoi. Dar spaţiile dintre tije se topiseră într-un cenuşiu vag, solid la atingere, şi, cu toate acestea, imaterial. Simţea un fior în stomac, uşoara (psihosomatică?) atingere a ameţelii, care-i spunea că tot ce se afla în interiorul navei, împreună cu el, se avânta fulgerător, în sus-Timp, străbătând Eternitatea.

Se îmbarcase în Secolul 575, baza operaţiunilor cu care fusese însărcinat cu doi ani în urmă. Până acum, al 575-lea fusese punctul maxim în sus-Timp, până la care îl purtaseră călătoriile sale. Acum urca spre secolul 2456.

În condiţii obişnuite, s-ar fi simţit oarecum pierdut în faţa acestei perspective. Secolul lui natal, mai precis Secolul 95, se afla departe în jos-Timp. Secolul 95 avea restricţii rigide în ceea ce privea energia atomică; uşor rustic, îndrăgostit de lemn ca material structural, cu exportatori de anumite feluri de băuturi distilate pe care le trimiteau aproape pretutindeni şi cu importatori de seminţe de trifoi. Cu toate că Harlan nu mai fusese în Secolul 95 de la cincisprezece ani, de când îşi începuse pregătirea specială şi devenise Novice, avea întotdeauna un sentiment de pierdere când se îndepărta, în timp, de „casă”. În Secolul 2456 se va afla la o depărtare de 240 de milenii de timpul naşterii sale, distanţă considerabilă chiar şi pentru un Etern veteran.

Toate ar fi fost aşa — în condiţii obişnuite.

Însă acum lui Harlan nu-i ardea să se gândească decât la faptul că documentele îi atârnau greu în buzunar. Era încordat, puţin confuz.

Mâinile lui acţionară automat când opriră nava la staţia exactă, în secolul de destinaţie.

Nici un Tehnician nu trebuia să fie vreodată încordat sau nervos. Ce îl învăţase oare odată Educatorul Yarrow?

„Mai presus de toate, un Tehnician nu trebuie să aibă sentimente. Schimbările de Realitate pe care le iniţiază pot afecta vieţile chiar a 50 de miliarde de oameni. Dintre aceştia, un milion sau mai mulţi pot fi afectaţi atât de radical, încât să fie consideraţi alţi indivizi. În aceste condiţii, o configuraţie emoţională este un handicap important.”

Harlan îşi alungă din minte vocea seacă a profesorului, scuturând din cap aproape sălbatic. Atunci nu şi-ar fi închipuit că el însuşi ar îndeplini atât de bine aceste condiţii. Însă, până la urmă, sentimentele îl învinseseră. Nu pentru 50 de miliarde de oameni. Ce, în numele Timpului, i-ar fi păsat lui de 50 de miliarde de oameni? Nu era vorba decât de unul singur. Un singur om.

Îşi dădu seama că nava se oprise şi, după o fracţiune de secundă în care îşi adună gândurile, reveni la starea de spirit rece, impersonală, caracteristică unui Tehnician, şi păşi afară. Nava pe care o părăsi nu mai era, desigur, cea pe care se îmbarcase, în sensul că nu mai era compusă din aceiaşi atomi. Nu-şi făcu griji din pricina asta, cum nu şi-ar îi făcut nici un Etern. Să te preocupe aspectul „mistic” al călătoriei în Timp mai mult decât lucrul în sine era o caracteristică a unui Novice, nou venit în Eternitate.

Se opri din nou la perdeaua infinit de subţire a non-Spaţiului şi non-Timpului, care îl despărţea de Eternitate într-un sens şi de Timpul obişnuit, în altul.

Aceasta va fi pentru el o secţie complet nouă a Eternităţii, îşi însuşise câteva repere, în linii mari, desigur, după ce căutase detalii în Manualul Temporal. Litera cărţii nu se putea substitui însă realităţii, aşa că îşi adună puterile pentru şocul iniţial al adaptării.

Regla comenzile, o operaţiune simplă la trecerea în Eternitate (şi una foarte complicată la trecerea în Timp, în consecinţă un Timp de trecere mai puţin frecvent). Păşi prin perdea şi se trezi că strânge pleoapele în faţa strălucirii. În mod automat, ridică mâna să-şi umbrească ochii.

În faţa lui se afla un singur om. La început, Harlan nu-l putu vedea decât ca prin ceaţă.

Omul spuse:

— Sunt Sociologul Kantor Voy. Îmi închipui că sunteţi Tehnicianul Harlan.

Harlan încuviinţă din cap, şi răspunse:

— Sfinte Timp! Felul ăsta de ornamentaţie nu este reglabil? Voy privi în jur şi răspunse îngăduitor:

— Vă referiţi la peliculele moleculare?

— Da, spuse Harlan. Erau menţionate în Manual, dar nu scria nimic despre o asemenea dezlănţuire nesăbuită de reflexii luminoase.

Harlan simţea că sentimentul lui de contrarietate era foarte logic. Secolul 2456 era axat-pe-materie, ca majoritatea Secolelor, deci avusese dreptate să se aştepte la o compatibilitate fundamentală încă de la început. Nu ar fi trebuit să existe nici urmă din confuzia totală (pentru cineva născut axat-pe-materie) a vârtejurilor de energie din secolele 300 sau a dinamicii câmpului din secolele 600. În 2456, spre liniştea Eternului mediu, materia era folosită pentru orice, de la pereţi până la cuie.

Există, însă, materie şi materie. Un om al unui Secol axat-pe-energie ar putea să nu-şi dea seama de asta. Pentru el, toată materia ar putea părea variaţiuni minore pe tema „brut, greu şi necioplit”. Pentru Harlan, axat-pe-materie însemna totuşi lemn, metal (cu subdiviziuni — greu şi uşor), plastic, silicaţi, beton, piele şi aşa mai departe. Însă o materie alcătuită în întregime din oglinzi!

Aceasta a fost prima lui impresie despre Secolul 2456. Fiecare suprafaţă reflecta lumina şi se juca cu ea. Pretutindeni domnea iluzia unei netezimi perfecte. Efect al unei pelicule moleculare. Şi, în imaginea lui reflectată la infinit, în cea a Sociologului Voy şi în tot ce vedea, în frânturi şi întreguri, în toate unghiurile, peste tot era confuzie. Confuzie bătătoare la ochi şi ameţitoare!

— Îmi pare rău, spuse Voy, este obiceiul Secolului şi Secţia care se ocupă de el crede că este bine să adopte obiceiurile acolo unde este practic. Cu timpul, ajungi să te obişnuieşti! Voy păşea repede pe picioarele în mişcare ale unui alt Voy, răsturnat, de sub pardoseală, care îl însoţea pas cu pas. Întinse mâna şi împinse un indicator subţire ca un fir de păr în josul unei spirale gradate, până la zero.

Reflexiile pieriră. Lumina străină se topi. Harlan simţi că îşi revine.

— Dacă vreţi acum să mă urmaţi, spuse Voy.

Harlan parcurse cu el coridoare goale — care, ştia, trebuie să fi fost, acum câteva momente, învălmăşeli de lumină artificială şi reflexii —, ajunseră pe o platformă, trecură printr-o anticameră, intrară într-un birou.

În toată această scurtă călătorie nu întâlniră nici o fiinţă omenească. Harlan era atât de obişnuit cu asta, i se părea atât de firesc, încât ar fi fost surprins, aproape şocat, dacă ar fi întrezărit numai o siluetă în trecere grăbită. Fără îndoială că se răspândise vestea că trecea un Tehnician. Chiar şi Voy păstra distanţa şi când din întâmplare mâna lui Harlan îi atinse uşor mâneca, se trase înapoi cu o tresărire vizibilă.

Harlan fu vag surprins de uşoara amărăciune pe care o simţi. Crezuse că în jurul sufletului său se formase o carapace mai groasă, mai eficient insensibilă. Dacă se înşelase, dacă se subţiase carapacea, nu putea fi decât o simplă explicaţie.