Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Când nava ajunge la destinaţie, în timpurile Primitive, fiola care conţine izotopul este descărcată pe coasta unui munte, după care nava se întoarce în Eternitate. În momentul din fizio-Timp în care fiola este descărcată, ea apare simultan în toate Timpurile viitoare, din ce în ce mai vechi. La locul descărcării, în Secolul 575 (Timp, nu Eternitate), un Tehnician o detectează, după radiaţie, şi o recuperează. Se măsoară intensitatea radiaţiei, perioada cât a stat pe munte este cunoscută, Secolul în care a ajuns nava este şi el cunoscut, până la două zecimale. Zeci de fiole sunt pe urmă trimise înapoi la nivele diferite de impulsuri şi se trasează o curbă de calibrare. Curba înseamnă o verificare a fiolelor trimise nu în Primitiv, ci în primele Secole ale Eternităţii, unde se pot face observaţii directe. Bineînţeles că am avut şi eşecuri. Primele câteva fiole s-au pierdut până când am învăţat să ţinem cont şi de nu prea importantele modificări geologice dintre Primitivul târziu şi Secolul 575. Apoi trei dintre fiole nu au mai apărut în 575. Probabil că s-a întâmplat ceva cu mecanismul de descărcare şi au fost îngropate în munte prea adânc pentru a mai fi găsite. Am oprit experimentele atunci când nivelul de radiaţie a crescut atât că ne-am temut că vreun locuitor al Primitivului le-ar putea detecta şi s-ar întreba ce caută în zona aia un produs radioactiv artificial. Dar pentru scopurile noastre a fost destul şi atât şi suntem siguri că putem trimite un om în orice sutime a oricărui Secol Primitiv dorim. Înţelegi toate astea, Cooper, nu-i aşa?

— Perfect, Calculator Twissell. Am văzut o curbă de calibrare fără să-i înţeleg, atunci, scopul. Dar acum totul e clar.

Dar Harlan era acum extrem de atent. Privea la arcul lucitor gradat pe care era marcată scara Timpului. Era făcută din porţelan pe metal şi liniuţele subţiri îl împărţeau în Secole, Decisecole şi Centisecole. Metalul argintiu strălucea uşor în liniile săpate în porţelan, făcându-le vizibile. Cifrele erau foarte fin înscrise şi, aplecându-se deasupra lor, Harlan putu vedea Secolele gravate, de la 17 la 27. Acul indicator, ca un fir de praf, era fixat la 23,17.

Mai văzuse temporometre similare, şi, cu o mişcare aproape automată, împinse maneta care controla presiunea, dar, care însă… nu se clinti. Acul rămânea la locul lui.

Aproape că sări în sus când vocea lui Twissell i se adresă deodată:

— Tehnician Harlan? Strigă:

— Da, Calculator, apoi îşi aminti că nu putea fi auzit. Păşi la geam şi făcu un semn din cap.

Twissell spuse, ca şi cum ar fi vorbit gândurilor lui Harlan:

— Temporometrul este fixat pentru 23,17. N-are nevoie de ajustări. Singura ta sarcină este să alimentezi cu energie la momentul potrivit în fizio-Timp. Ai un cronometru în dreapta. Dă din cap dacă îl vezi. Harlan se conformă.

— Mergi cu el până la zero. La secunda minus 15 aliniezi punctele de contact. E simplu. Vezi cum?

Harlan încuviinţă din nou.

Twissell continuă.

— Sincronizarea nu este vitală. O poţi face la minus 15,13 sau chiar 5 secunde, dar, te rog, fă un efort să rămâi de partea asta a lui minus 10, pentru mai multă siguranţă. Odată ce-ai făcut contactul, un angrenaj de forţe sincronizat va face restul şi se va asigura că impulsul final de energie va surveni exact la momentul zero. Înţeles?

Harlan dădu iar din cap. Înţelegea mai mult decât îi spunea Twissell. Dacă el nu alinia punctele până la minus 10, operaţia se va face din exterior. Gândul lui sumbru fu: „Nu va fi nevoie de ajutor din afară.”

Twissell se auzi din nou:

— Ne-au mai rămas 30 de fizio-minute. Cooper şi cu mine mergem să verificăm proviziile.

Ieşiră. Uşa se închise în spatele lor şi Harlan rămase singur cu manete de comandă, cu timpul (care începuse să se scurgă lent către punctul zero) şi cu o hotărâre nestrămutată în privinţa a ceea ce avea de făcut.

Părăsi fereastra. Vârî mâna în buzunar şi scoase pe jumătate biciul neuronic pe care-l mai avea încă la el. Prin toate câte se întâmplaseră, îşi păstrase arma. Mâna îi tremura uşor.

Îşi aduse aminte de un gând al său: o ultimă lovitură cu care, ca Samson, să dărâme templul.

Un ungher al minţii sale întreba, bolnav: „Câţi Eterni au auzit vreodată de Samson? Şi câţi ştiu cum a murit?”

Nu mai erau decât 25 de minute. Nu era sigur cât o să-i ia operaţia. Nu era nici măcar sigur că o să-i reuşească.

Dar avea de ales? Degetele lui transpirate aproape că scăpară arma până reuşi să-i deşurubeze capătul.

Se mişca repede, complet absorbit. Din toate aspectele pe care şi le imaginase, posibilitatea propriei sale treceri în nefiinţă îi stăruia cel mai puţin în minte şi nu-l interesa deloc.

La minus un minut, Harlan se afla la comandă.

Gândi, detaşat: „Ultimul minut de viaţă?”

Din toată încăperea nu vedea decât mişcarea liniei roşii care înregistra scurgerea secundelor.

Minus 30 de secunde.

Gândi: „N-o să doară. Nu e asta moartea.”

Încercă să se gândească numai la Noÿs.

Minus 15 secunde.

Noÿs!

Mâna stângă se apropie de contact. Fără grabă!

Minus 12 secunde.

Contact!

Angrenajul de forţe îşi prelua sarcina. Impulsul va surveni la momentul zero. Şi asta-i lăsa lui Harlan o ultimă mişcare. Lovitura lui Samson!

Mâna dreaptă porni. Nici nu se uită la ea.

Minus 5 secunde.

Noÿs!

Mâna dreaptă de miş-ZERO-că din nou, spasmodic. Nu o privi. Asta era deci nefiinţa?

Nu încă. Nefiinţa încă nu.

Privi pe geam. Nu se clinti. Timpul trecea, dar el nici nu-şi dădea seama.

Camera era goală. Acolo unde fusese uriaşa navă, locul era gol. Blocurile de metal care-i serviseră drept bază zăceau şi ele goale, nemaiavând de susţinut decât imensa lor putere.

Twissell, ciudat de mic, pipernicit în camera care devenise o peşteră a aşteptării, era singurul element mişcător, cum se agita de colo-colo.

Privirile lui Harlan îl urmăriră pentru o clipă, apoi îl uitară. Apoi, fără vreun zgomot sau vreo mişcare perceptibilă, nava apăru din nou pe locul de unde plecase. Trecerea sa prin graniţa infimă dintre timpul trecut şi timpul prezent nu tulburase nici măcar o moleculă de aer.

Nava îl ascundea pe Twissell de privirile lui Harlan, dar, dându-i ocol, apăru din nou în raza lui vizuală. Alerga.

Cu o singură mişcare a mâinii activă mecanismul care deschidea uşa cabinei de comandă. Năvăli înăuntru, ţipând cu un entuziasm aproape liric:

— S-a făcut. S-a făcut. Am închis cercul.

Pentru altceva nici nu mai avea suflu.

Harlan nu-i răspunse nimic.

Twissell se uita pe fereastră, cu mâinile lipite de geam. Harlan observă petele cu care le acoperise vârsta şi tremurul lor slab. Era ca şi cum mintea lui nu mai era în stare să discearnă importantul de irelevant, ci selecţiona material observaţional pur şi simplu la întâmplare.

Se întrebă, obosit: „Ce contează? Mai există ceva care să aibă vreo importanţă?”

Twissell spunea (Harlan îl auzea ca de la distanţă):

— Acum pot să-ţi spun că am fost mai neliniştit decât aş îndrăzni să mărturisesc. Sennor tot spunea că întreg proiectul este imposibil. Îi tot dădea înainte că trebuie să intervină ceva care să-l oprească. Ce s-a întâmplat?

Se întoarse la geamătul ciudat al lui Harlan.

Harlan scutură din cap, reuşind să-i răspundă un „Nimic” sugrumat.

Twissell o lăsă baltă şi se întoarse cu spatele. Nu se ştia dacă vorbea cu Harlan sau doar pentru sine. Era ca şi cum ani întregi de nelinişte se eliberau acum în cuvinte.