Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Dinăuntru se auzeau voci şi prin deschizătură se văzură picioare coborând treptele. Apăru un om şi o altă pereche de picioare se ivi în spatele său. Erau Sennor, din Consiliul Atottemporal, şi un altul din grupul de la masă.

Twissell nu păru deloc încântat. Vocea, totuşi, îi rămase stăpânită.

— Subcomisia mai este încă aici?

— Numai noi doi, îi răspunse Sennor, indiferent. Rice şi cu mine. Un instrument frumos, ăsta de aici. Are gradul de complexitate al unei nave spaţiale.

Rice era un tip burduhănos, cu privirea perplexă a unuia care este obişnuit să aibă mereu dreptate şi totuşi se trezeşte, în mod inexplicabil, că pierde argument după argument. Îşi frecă nasul borcănat şi spuse:

— Sennor se gândeşte în ultimul timp numai la zboruri spaţiale. Capul pleşuv al lui Sennor lucea în lumină.

— Este un punct clar, Twissell. Să te întreb eu, Este zborul în spaţiu un factor pozitiv sau unul negativ în calculul Realităţii?

— Întrebarea n-are noimă, spuse Twissell nervos. Ce fel de zbor spaţial, în ce societate şi în ce circumstanţe?

— Ei, hai. Cu siguranţă că se poate spune ceva şi despre zborul spaţial în general.

— Doar că este autoimitativ, că se autodistruge şi dispare.

— Atunci e inutil, spuse Sennor cu satisfacţie în glas, deci este un factor negativ. Exact ce spuneam eu.

— Dacă nu te superi, îl întrerupse Twissell, Cooper va fi aici în câteva minute. Încăperea trebuie să rămână liberă.

— Sigur, sigur.

Sennor îşi băgă braţul sub cel a lui Rice şi plecară împreună. Chiar şi din depărtare, se auzea clar cum declamă:

— Periodic, dragul meu Rice, tot efortul mental al omenirii se concentrează asupra zborului spaţial, care prin însăşi natura lucrurilor este condamnat la un final dezastruos. Ţi-aş înşira matricile, dacă n-aş fi sigur că ţi-e evident. Cu mintea concentrată asupra spaţiului, tind să neglijeze dezvoltarea corectă a celor pământeşti. Am în pregătire o teză pe care o voi supune Consiliului, în care fac recomandarea ca Realităţile să fie schimbate, pentru eliminarea tuturor Secolelor în care există zborul în spaţiu, nu? Ca ceva care se înţelege de la sine.

Se auzi şi falsetul lui Rice:

— Dar nu puteţi fi atât de drastic! Zborul în spaţiu este o supapă de siguranţă importantă în anumite civilizaţii. Luaţi Realitatea 54 din Secolul 290, care îmi vine acuma în minte. Acolo…

Vocile se pierdură în depărtare şi Twissell spuse:

— Un om ciudat, Sennor ăsta. Din punct de vedere intelectual, valorează cât doi din noi, ăştialalţi, dar valoarea lui se pierde în entuziasme de-astea subite.

— Credeţi că poate avea dreptate? În legătură cu zborurile spaţiale.

— Mă îndoiesc. Am putea judeca mai bine dacă Sennor chiar ar înainta teza de care vorbea. Dar n-o s-o facă. O să-l apuce o altă pasiune înainte de a o termina şi o să uite de cea veche. Dar lasă asta…

Lovi peretele sferei cu palma, făcându-l să răsune, apoi, cu aceeaşi mână, îşi dezlipi ţigara de colţul buzei.

— Poţi ghici ce e asta, Tehnician?

— Arată ca o navă supradimensionată, cu un… vârf.

— Exact. Aşa e. Ai nimerit-o. Hai înăuntru.

Harlan îl urmă în interior. Sfera era destul de spaţioasă pentru patru-cinci oameni, dar absolut goală. Podeaua era netedă, peretele curbat era întrerupt de două ferestre. Asta era tot.

— Fără comenzi? întrebă Harlan.

— Comandă de la distanţă.

Twissell îşi trecu mâna peste netezimea peretelui.

— Pereţi dubli. Volumul dintre ei cuprinde în întregime un Câmp Temporal autonom. Acest instrument este o navă care nu e limitată la tunelurile obişnuite, ci poate trece dincolo de punctul terminus, în jos-Timp, al Eternităţii. Proiectul şi construcţia au fost posibile datorită unor indicii valoroase din memoriul Mallansohn. Vino cu mine.

Cabina de comandă era o parte a încăperii mai separată de rest. Harlan păşi înăuntru şi privi mohorât la imensele bare colectoare.

Se auzi vocea lui Twissell.

— Mă auzi, băiete?

Harlan tresări şi privi împrejur. Nu-şi dăduse seama că Twissell nu-l urmase înăuntru. Păşi, automat, către fereastră şi Twissell îi făcu cu mâna. Îi răspunse:

— Vă aud. Vreţi să vin afară?

— Nicidecum. Eşti închis înăuntru.

Harlan sări la uşă şi simţi în stomac un şir de noduri reci, umede. Twissell avea dreptate! Dar ce se întâmpla, pe sfântul Timp?

Vocea lui Twissell se auzi din nou.

— O să răsufli uşurat când o să afli, băiete, că responsabilităţile tale au luat sfârşit. Îţi făceai griji din pricina asta. Puneai tot felul de întrebări. Şi cred că ştiu ce voiai să spui. Asta nu trebuie să fie responsabilitatea ta. Este numai a mea. Din nefericire, tu trebuie să fii în cabina de comandă, deoarece scrie că tu erai acolo şi manevrai comenzile. Scrie în memoriul lui Mallansohn. Cooper te va vedea pe fereastră şi asta va rezolva problema. Mai mult, o să te rog să faci contactul final, după instrucţiunile pe care ţi le voi da. Dacă simţi că şi asta este o responsabilitate prea mare, poţi să te linişteşti. Un alt contact, paralel cu al tău, se află în grija altcuiva. Dacă, pentru orice motiv, nu poţi face contactul, o va face el. Mai mult, voi tăia calea radio din cabina de comandă. Vei putea să ne auzi, dar nu şi să ne vorbeşti. Nu trebuie, deci, să te temi că vreo exclamaţie involuntară de-a ta va întrerupe cercul.

Harlan privea neputincios pe geam. Twissell continuă:

— Cooper va fi aici în câteva momente şi călătoria lui către Era Primitivă va începe peste două fizio-ore. După aceea, băiete, proiectul va lua sfârşit şi tu şi cu mine vom fi liberi.

Harlan se prăbuşea, sugrumat, în vârtejul unui coşmar diabolic. Îl trăsese Twissell pe sfoară? Tot ce făcuse avusese ca scop doar să-l aducă pe neştiute într-o cabină de comandă încuiată? Ştiind acum că este conştient de propria importanţă, improvizase, cu o inteligenţă drăcească, ţinându-l prins în conversaţie, ameţindu-i emoţia cu cuvinte, ducându-l ici, colo, până s-a făcut timpul să-l închidă?

Şi capitularea aceea, rapidă şi uşoară, în privinţa lui Noÿs. Nu va păţi nimic, spusese Twissell. Totul va fi bine.

Cum de-a putut să creadă! Dacă n-aveau de gând să-i facă vreun rău, să o atingă, de ce bariera temporală peste tunel la Secolul 100.000 ? Numai asta şi ar fi trebuit să-l dea pe Twissell de gol cu totul.

Dar pentru că el (imbecilul!) a voit să creadă, s-a lăsat dus de nas orbeşte în aceste ultime fizio-ore, s-a lăsat închis într-o cabină unde nici nu era nevoie de el, nici măcar ca să facă un contact final.

Dintr-o singură lovitură, fusese jefuit de toată importanţa. Atu-urile din mâna lor deveniseră simple cărţi de joc şi Noÿs îi fusese luată pentru totdeauna. Nu-l interesa ce pedeapsă avea să urmeze. Noÿs îi fusese luată pentru totdeauna.

Nu-i trecuse nici o clipă prin cap că proiectul era atât de aproape de sfârşit. De fapt, asta făcuse înfrângerea posibilă.

Vocea lui Twissell se auzi slab.

— Întrerupem, băiete.

Harlan era singur, neputincios, inutil…

Brinsley Cooper îşi făcu apariţia. Emoţia îi îmbujorase faţa îngustă, făcându-l să pară mai tânăr, în ciuda stufoasei mustăţi Mallansohn care-i încadra buza superioară.

(Harlan îl putea vedea prin geam şi-l auzea clar prin staţia de radio. Gândi, cu amărăciune: „O mustaţă Mallansohn. Desigur!”)