Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Twissell, care păruse şi el prins de propria-i povestire, privind lung printr-o ceaţă de fum albăstrui îşi reveni, încet, la realitate. Privirile lui bătrâne, înţelepte, se fixară asupra lui Harlan şi-i spuse, cu reproş:

— Nu, sigur că nu. Între stagiul lui Cooper în Eternitate şi momentul în care a scris memoriul s-au scurs câteva decenii de fizio-Timp. Nu a scris decât ce şi-a amintit, ce a văzut cu ochii lui. Ar fi trebuit să-ţi dai seama.

Oftă şi trecu un deget încovoiat prin fumul ce se ridica în sus ca o cortină, răsucindu-l în mici vârtejuri învolburate.

— Totul a venit de ta sine. Mai întâi, eu. Am fost găsit şi adus în Eternitate. Când, la fizio-Timpul potrivit, am devenit Calculator Senior, mi-a fost încredinţat memoriul. Fusesem descris, scria că mie mi se va încredinţa, şi mie mi s-a încredinţat. Şi iarăşi în decursul fizio-Timpului ai apărut tu, la schimbarea unei Realităţi (îţi analizasem cu atenţie fiecare analog anterior), şi apoi Cooper. Am completat detaliile apelând la bunul simţ şi la serviciile Computaplexului. Cu câtă grijă, de exemplu, l-am instruit pe Educatorul Yarrow pentru rolul pe care urma să-l aibă, fără să dezvăluim nimic din adevărul semnificativ. Cu câtă grijă, la rândul lui, ţi-a stimulat ţie interesul pentru Era Primitivă. Cu câtă precauţie a trebuit să-l oprim pe Cooper să înveţe tot ce memoriul nu dovedea că a învăţat.

Twissell zâmbi cu tristeţe.

— Sennor se amuză cu chestiuni din astea. Le numeşte inversarea cauzei şi efectului. Cunoscând efectul, se ajustează cauza. Din fericire, eu nu sunt sforarul care este Sennor. Am fost mulţumit, băiete, să descopăr că eşti un Observator şi Tehnician excelent. Memoriul nu menţionase asta, căci Cooper nu a avut ocazia să-ţi cunoască munca şi să ţi-o aprecieze. Asta mi-a convenit. Îţi puteam da o sarcină obişnuită, care o făcea pe cea esenţială să treacă neobservată. Chiar şi timpul pe care l-ai petrecut recent cu calculatorul Finge s-a integrat în plan. Cooper menţionează o perioadă în care ai lipsit şi în care lecţiile de matematică s-au intensificat atâta, încât tânjea să te întorci. Odată, totuşi, m-ai băgat în sperieţi.

Harlan spuse, brusc:

— Atunci când l-am luat pe Cooper la tunelurile navelor.

— Cum ai ghicit?

— A fost singura dată când aţi fost cu adevărat furios pe mine. Bănuiesc că a fost oarecum împotriva celor scrise în memoriul Mallansohn.

— Nu chiar. Doar că memoriul nu spune nimic de nave. Mi s-a părut că evitarea unui aspect atât de proeminent în Eternitate însemna că le cunoştea prea puţin. Aşa că intenţia mea era să-l ţin cât mai departe de nave posibil. Faptul că l-ai luat cu tine în sus-Timp m-a deranjat foarte mult, dar n-a avut urmări. Lucrurile au continuat aşa cum era prevăzut, aşa că toate sunt în regulă.

Bătrânul Calculator îşi frecă încet mâinile, privindu-l pe tânărul Tehnician cu o expresie de surpriză şi curiozitate.

— Şi în tot timpul ăsta tu ai ghicit tot ce se întâmplă. Asta pur şi simplu mă uluieşte. Aş fi jurat că nici măcar un Calculator uns cu toate alifiile nu ar fi putut face deducţiile corecte doar cu datele pe care le-ai avut tu. Din partea unui Tehnician este chiar neliniştitor.

Se aplecă în faţă, îl bătu pe Harlan încet pe genunchi.

— Evident că memoriul Mallansohn nu spune ce-ai mai făcut după plecarea lui Cooper.

— Înţeleg, domnule.

— Vom fi atunci liberi. Mă rog, este un fel de-a spune: să facem ce vrem. Ai dat dovadă de un talent surprinzător, care nu trebuie irosit. Cred că eşti menit să fii ceva mai mult decât un Tehnician. Nu-ţi promit nimic acum, dar presupun că-ţi dai seama că statutul de Calculator este o posibilitate distinctă.

Pentru Harlan era uşor să nu exteriorizeze nimic pe faţa lui întunecată. Doar exersase ani în şir.

Gândul lui era: „O mită în plus”.

Dar nimic nu trebuia să rămână în stadiul de ipoteză. Deducţiile lut, dezlănţuite, nefondate la început, la care ajunsese după un simulacru de revelaţie, în timpul unei nopţi foarte neobişnuite şi emoţionante, deveniseră verosimile după cercetările făcute în bibliotecă. Deveniseră certitudini acum, când Twissell îi povestise totul. În cel puţin o privinţă, însă, existase o deviere. Cooper era Mallansohn.

Asta îi ameliorase pur şi simplu poziţia, dar, aşa cum greşise în privinţa aceea, putea să mai greşească şi în alta. Însemna că nu trebuia să lase nimic la voia întâmplării. S-o spună! Să fie sigur!

Spuse, pe un ton egal, aproape indiferent:

— Responsabilitatea este mare şi pentru mine, acum, când ştiu adevărul.

— Adică?

— Cât de şubredă este situaţia? Să presupunem că se întâmplă ceva neaşteptat şi lipsesc într-o zi când ar trebui să-l învăţ pe Cooper ceva esenţial.

— Nu te înţeleg.

(Îi juca imaginaţia feste, sau în ochii aceia bătrâni şi obosiţi chiar se aprinsese o scânteie de alarmă?)

— Adică se poate întrerupe acest cerc? Sau să mă exprim altfel. Dacă o lovitură neaşteptată în cap mă scoate din acţiune la un moment în care memoriul spune clar că eram sănătos şi lucram se întrerupe toată schema? Sau să presupunem că, pentru cine ştie ce motiv, mă decid, în mod deliberat, să nu urmez cele scrise în memoriu. Ce se întâmplă?

— Dar ce ţi-a venit să te gândeşti la toate astea?

— Pare logic. Şi cred că, printr-o acţiune întâmplătoare sau intenţionată, pot întrerupe cercul. Şi atunci? Distrug Eternitatea? Aşa se pare. Dar dacă este aşa, adăugă Harlan liniştit, ar trebui să mi se spună, ca să fiu atent să nu fac nimic inoportun. Deşi îmi închipui că doar o împrejurare neobişnuită mă poate împinge către o astfel de acţiune.

Twissell râse, dar fals şi gol pentru urechile lui Harlan.

— O ipoteză pur academică, băiete. Nu se va întâmpla nimic pentru că nu s-a întâmplat nimic. Cercul complet nu se poate întrerupe.

— Ba s-ar putea… Fata din 482…

— Este în siguranţă. Twissell se ridică, nervos.

— Discuţia asta nu se mai termină şi m-am săturat de dezbateri logice, în care să mă tot cert cu restul subcomisiei care se ocupă de proiect. Şi încă mai trebuie să-ţi spun ţie de ce te-am chemat aici şi fizio-Timpul trece. Vrei să vii cu mine?

Harlan era satisfăcut. Situaţia era clară, iar puterea lui — de netăgăduit. Twissell ştia că el putea spune, oricând voia: „Nu vreau să mai am nimic de-a face cu Cooper”. Ştia că ar putea distruge Eternitatea în orice moment, dându-i lui Cooper informaţii importante despre memoriu.

Harlan era prea deştept ca să fi făcut asta cu o zi înainte. Twissell se gândise să-l copleşească cu importanţa misiunii sale, dar dacă crezuse că astfel o să-l aducă pe linia lor dreaptă, se înşelase.

Harlan îşi formulase foarte clar ameninţarea, punând-o în legătură cu siguranţa lui Noÿs, şi expresia de pe faţa lui Twissell când lătrase „E în siguranţă” arăta că înţelesese natura ameninţării.

Se ridică şi îl urmă pe Twissell.

Harlan nu mai fusese niciodată în încăperea în care intrau acum. Era spaţioasă şi arăta ca şi cum mai mulţi pereţi fuseseră dărâmaţi pentru a se face loc. Intraseră printr-un coridor îngust, blocat de un ecran de forţă care nu coborâse decât după un interval de timp suficient pentru ca faţa lui Twissell să fie identificată automat.

Încăperea era ocupată, în cea mai mare parte, de o sferă care ajungea până aproape de tavan. În peretele ei se căsca o uşă, lăsând să se vadă patru trepte mici care duceau la o platformă interioară bine luminată.