Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

La mare parte din aceste întrebări nu se putea răspunde. De exemplu:

— Cum au ajuns să te intereseze timpurile Primitive, tinere?

— Te-ai ales cu vreun folos de pe urma acestor studii, tinere? În sfârşit, păru să se aşeze mai bine pe scaun. Îşi împinse farfuria pe toboganul pentru resturi şi-şi împleti degetele groase. (Nici pe mâini nu avea fir de păr, observă Harlan). Sennor spuse:

— Întotdeauna am vrut să aflu ceva. Poate mă poţi ajuta. Harlan gândi: „Acum e-acum”.

Răspunse, cu glas tare:

— Dacă sunt în măsură, domnule.

— Pe unii din noi, aici, în Eternitate — n-o să spun toţi, nici măcar destui (şi aruncă o privire rapidă chipului obosit al lui Twissell, în timp ce ceilalţi se traseră mai aproape ca să asculte) —, dar pe câţiva, în orice caz, îi interesează filozofia Timpului. Poate ştii la ce mă refer.

— Paradoxurile călătoriei în Timp, domnule?

— Da, dacă vrei să te exprimi chiar atât de melodramatic. Dar asta nu e totul, desigur. Există problema adevăratei naturi a Realităţii, problema conservării masei şi energiei în timpul Schimbărilor de Realitate şi aşa mai departe. Noi, cei din Eternitate, suntem influenţaţi în analizarea acestor lucruri, de datele călătoriilor în Timp. Fiinţele tale din epoca Primitivă, totuşi, nu cunoşteau călătoria în Timp. Ce credeau ei despre materie?

Şoapta iui Twissell se auzi pe toată lungimea mesei.

— Subtilităţi!

Dar Sennor nu-l luă în seamă.

— Îmi răspunzi la întrebare, Tehnician?

— Primitivii nici nu se gândeau la deplasarea în Timp, Calculator.

— Nu o credeau posibilă?

— Cred că nu.

— Nici măcar în speculaţii?

— Cât despre asta, spuse Harlan nesigur, cred că au existat speculaţii de diverse feluri, în anumite genuri de literatură „de evadare”. Nu le cunosc prea bine, dar cred că o temă frecventă era cea a unui om care s-a întors în Timp pentru a-şi ucide propriul bunic pe când era copil.

Sennor păru încântat.

— Minunat! Minunat! lată cel puţin o expresie a paradoxului principal al deplasării în Timp, dacă luăm o Realitate nedeviantă, nu? Acum, Primitivii tăi, mă-ncumet să afirm, nu s-au gândit la Realitate decât ca fiind nedeviatoare. Am dreptate?

Harlan aştepta să răspundă. Nu vedea ţinta conversaţiei sau scopurile ascunse ale lui Sennor şi asta îl enerva.

— Nu ştiu destule ca să vă răspund exact, domnule. Cred că au existat speculaţii cu privire la drumuri alternative în Timp, sau diferite planuri de existenţă. Nu ştiu.

Sennor îşi împinse în afară buza de jos.

— Sunt sigur că te înşeli. Ai fost derutat de introducerea propriilor tale cunoştinţe în nenumăratele ambiguităţi pe care le-ai întâlnit. Nu, fără experienţa efectivă a deplasărilor în Timp, complexităţi le filozofice ale Realităţii ar depăşi cu mult mintea omenească. De exemplu, de ce realitatea posedă inerţie? Asta o ştim cu toţii. Orice modificare în cursul ei trebuie să atingă o anumită amploare înainte ca o Schimbare, una adevărată, să fie efectuată. Chiar şi atunci, Realitatea are tendinţa de a-şi relua poziţia iniţială.

De pildă, închipuie-ţi o Schimbare aici, în Secolul 575. Realitatea se va schimba cu efecte crescătoare până prin Secolul 600. Se va schimba, dar cu efecte din ce în ce mai mici, până în 650. După aceea, Realitatea va rămâne neschimbată. Cu toţii ştim aceasta, dar ştie vreunul din noi şi de ce se întâmplă astfel? Un raţionament intuitiv ne-ar sugera că orice Schimbare de Realitate îşi va mări efectele fără limită pe măsură ce trec Secolele, şi totuşi nu este aşa.

Să luăm un alt aspect. Tehnicianul Harlan, mi s-a spus, este neîntrecut în alegerea Schimbării Minime Necesare pentru orice situaţie. Da' pun pariu că nu poate să explice cum ajunge la propria lui alegere.

Gândeşte-te cât de neajutoraţi trebuie să fie Primitivii, îşi fac griji dacă cineva îşi omoară propriul bunic pentru că nu înţeleg adevărul despre Realitate. Să luăm un caz mai probabil şi mai uşor de analizat, cazul unui om care, în deplasările lui în Timp, se întâlneşte cu sine însuşi…

Harlan ţâşni:

— Ce e cu un om care se întâlneşte cu sine însuşi? Faptul că întrerupsese un Calculator era, în sine, o încălcare a disciplinei. Tonul cu care o făcuse agrava acest delict până la a-l face scandalos, şi toate privirile se întoarseră către el cu imputare.

Sennor clipi contrariat, dar continuă pe tonul exersat al cuiva decis să rămână politicos în ciuda unor dificultăţi aproape insurmontabile. Spuse, continuându-şi propoziţia întreruptă, evitând astfel să dea impresia că ar răspunde direct întrebării care-i fusese adresată cu atâta grosolănie.

— Şi cele 4 subdiviziuni în care se poate încadra un asemenea act. Să numim persoana de mai devreme în fizio-Timp A, şi pe cea de-a doua B. Subdiviziunea unu, A şi B, pot să nu se vadă, sau să nu facă ceva care să-l afecteze pe celălalt. În acest caz, ei nu s-au întâlnit cu adevărat şi putem considera această alternativă ca fiind banală.

Sau B, cei de mai târziu, îl poate vedea pe A în timp ce A nu-l vede pe B. Aici, de asemenea, nu sunt de aşteptat consecinţe serioase. B, văzându-l pe A, îl surprinde într-o poziţie şi desfăşurând o activitate care-i sunt familiare. Nimic nou.

Posibilităţile trei şi patru spun că A îl vede pe B, în timp ce B nu-l vede pe A, şi respectiv că A şi B se văd unul pe celălalt. În fiecare din aceste două cazuri, punctul serios este faptul că A l-a văzut pe B. Omul, într-un moment anterior din existenţa sa fiziologică, se vede pe sine într-un moment ulterior. Observăm că a aflat că va fi în viaţă la vârsta aparentă a lui B. Ştie că va trăi să exercite acţiunea la care a fost martor. Dar cineva care îşi cunoaşte viitorul în cel mai mic detaliu poate acţiona în aşa fel încât să-şi schimbe viitorul. Urmează că Realitatea trebuie schimbată până la a nu-i lăsa pe A şi B să se întâlnească sau, cel puţin, să-l împiedice pe A să-l vadă pe B. Atunci, deoarece nimic dintr-o Realitate făcută iReală nu poate fi detectat, A nu l-a întâlnit niciodată pe B. În mod asemănător, în orice paradox aparent al deplasării în Timp, Realitatea se modifică întotdeauna în direcţia evitării paradoxului şi ajungem la concluzia că nu există paradoxuri în deplasarea în Timp şi că nici nu pot exista.

Sennor părea foarte mulţumit de sine şi de expunerea lui, dar Twissell se ridică în picioare.

— Mă tem, domnilor, că timpul ne presează.

Mult mai brusc decât s-ar fi aşteptat Harlan, dejunul fu terminat. Cinci dintre membrii subcomisiei ieşiră, unul după altul, salutându-l cu o înclinare a capului, cu aerul celor a căror curiozitate, slabă în cel mai bun caz, fusese satisfăcută. Numai Sennor îi întinse o mână şi-i adresă un:

— Bună ziua, tinere morocănos.

Cu un amestec ciudat de sentimente, Harlan îi urmări cum pleacă. Care fusese scopul mesei? Şi, mai ales, al referirii la persoanele care se întâlnesc cu sine? Nici nu pomeniseră de Noÿs. Veniseră aici doar ca să-l studieze? Să-l examineze din cap până-n picioare şi apoi să-l lase pe mâna lui Twissell?

Twissell se întoarse la masă, acum golită de mâncare şi tacâmuri. Rămăseseră singuri şi, ca şi cum ar fi vrut să materializeze acest fapt, Twissell îşi răsuci o altă ţigară.

— Şi acum la lucru, Harlan. Avem multe de făcut. Dar Harlan nu voia, nu putea să mai aştepte. Spuse, pe un ton categoric:

— Înainte de a ne apuca de treabă, trebuie să vă spun ceva. Twissell păru surprins. Pielea feţei i se încreţi în jurul ochilor cu privire stinsă şi, gânditor, îndesă capătul ţigării.