Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Calculatorul continuă, acum zâmbind de-a binelea.

— Aţi venit cam devreme, nu-i aşa?

— Dar trebuie să-l văd.

— Sunt sigur că se va întoarce în zori. Zâmbetul i se lăţi.

— Dar…

Calculatorul trecu pe lângă el, evitând cu grijă orice contact, fie el doar şi cel al hainelor.

Pumnii lui Harlan se încleştau şi se descleştau. Privi lung, neajutorat, în urma lui, şi apoi, pentru că pur şi simplu nu era nimic altceva de făcut, se întoarse încet, în camera lui, fără să fie pe deplin conştient de mişcările sale.

Dormi pe apucate. Îşi spuse că are nevoie de somn. Încercă să se relaxeze cu forţa şi, desigur, nu izbuti. Durata somnului îi fu o succedare de gânduri zadarnice.

Mai întâi de toate, Noÿs.

Nu vor îndrăzni să-i facă vreun rău, gândea el febril. Nu o puteau trimite înapoi în Timp fără a calcula mai întâi efectul asupra Realităţii, şi asta le-ar lua zile, probabil săptămâni. Ca o alternativă, ar putea face cu ea lucrul cu care-l ameninţase Finge: să o pună în calea unui accident căruia să nu i se poată da de urmă.

Nu luă în serios această posibilitate. Nu era nevoie de o măsură atât de drastică. Şi nu vor risca să-l supere astfel. (În tăcerea camerei întunecoase şi în stadiul acela de semi-conştienţă în care lucrurile ajung adesea să-şi piardă proporţiile în gândire, Harlan nu găsea nimic grotesc în siguranţa lui că acest Consiliu Atottemporal nu va risca să nemulţumească un Tehnician).

Mai existau, desigur, întrebuinţări care ar putea fi date unei femei captive. O femeie frumoasă, dintr-o Realitate hedonistă…

Harlan înlătura hotărât acest gând de câte ori îi revenea în minte. Era, deopotrivă, mai probabil şi mai inimaginabil decât moartea, şi nu putea concepe aşa ceva.

Se gândi la Twissell.

Bătrânul nu era în 575. Unde era, în aceste ore în care ar fi trebuit să doarmă? Un bătrân trebuie să-şi facă somnul. Harlan cunoştea răspunsul. Consiliul ţinea şedinţe consultative. Despre el. Despre Noÿs. Despre ce era de făcut cu un Tehnician indispensabil de care nimeni nu îndrăznea să se atingă.

Colţurile buzelor i se ridicară. Chiar dacă Finge le-a raportat atacul din seara aceea, asta n-o să le influenţeze câtuşi de puţin deliberările. Crimele sale ar fi prea puţin agravate de asta. Indispensabilitatea sa nu va fi, cu siguranţă, micşorată.

Şi Harlan nu era nicidecum sigur că Finge ar raporta incidentul. Recunoaşterea faptului că a fost forţat să-şi îndoaie spinarea în faţa unui Tehnician ar pune un Calculator Asistent într-o lumină ridicolă şi Finge nu ar alege o asemenea situaţie.

Harlan se gândi la Tehnicieni ca grup, ceea ce, în ultimul timp, nu i se întâmplase prea des. Propriul lui statut oarecum neobişnuit, de om al lui Twissell şi semi-Educator, îl ţinuse prea departe de alţi Tehnicieni. Dar Tehnicienii oricum nu erau solidari. De ce?

Chiar trebuia să treacă prin 575 şi 482 văzând sau vorbind mult prea rar cu un alt Tehnician? Chiar trebuia să se evite unul pe celălalt? Trebuia să se poarte ca şi cum ar fi acceptat statutul în care îi vârâseră superstiţiile altora?

În mintea lui, forţase deja Consiliul să capituleze în ceea ce-o privea pe Noÿs şi acum formula şi alte revendicări, Tehnicienilor trebuia să li se admită o organizaţie proprie, întruniri regulate… să li se acorde mai multă prietenie… un tratament mai bun din partea celorlalţi.

În ultimul său gând despre sine se văzu ca un erou, revoluţionar al societăţii, cu Noÿs lângă el, apoi se scufundă, în sfârşit, într-un somn fără vise…

Îl trezi semnalul de la uşă, care parcă îi şoptea cu o nerăbdare răguşită. Îşi adună gândurile până la a fi în stare să privească la ceasul mic de lângă pat şi gemu…

Sfinte Timp. După toate astea, mai dormise şi prea mult.

Reuşi să atingă butonul corect, şi vizorul pătrat de pe uşă deveni transparent. Nu recunoscu faţa, dar a oricui ar fi fost, era autoritară.

Deschise uşa şi omul, purtând ecusonul portocaliu al Administraţiei, păşi înăuntru.

— Tehnicianul Andrew Harlan?

— Da, Administrator. Ai treabă cu mine? Administratorul nu păru deloc incomodat de beligeranţa ascuţită a întrebării.

— Aveţi o întâlnire cu Calculatorul Senior Twissell?

— Da. Şi?

— Sunt aici ca să vă informez că aţi întârziat. Harlan se holbă la el.

— Despre ce este vorba? Nu eşti din 575, nu-i aşa?

— Secţia mea este 222, replică celălalt, glacial. Administratorul Asistent Arbut Lemm. Răspund de aranjamente şi încerc să evit o nervozitate neoportună datorată nesocotirii înştiinţărilor oficiale făcute prin Comunicator.

— Ce aranjamente? Ce nervozitate? Despre ce este vorba? Ascultă, am mai avut şedinţe cu Twissell. Este superiorul meu. Nu-i nici o nervozitate în asta.

O privire surprinsă trecu rapid peste studiata lipsă de expresie pe care Administratorul o păstrase până acum pe chip.

— Nu aţi fost informat?

— Despre ce?

— Cum despre ce?! O subcomisie a Consiliului Atottemporal se întruneşte aici în 575. Tot locul, din câte mi s-a spus, a răsunat de această veste ore în şir.

— Şi vor să mă vadă? Şi, imediat ce întrebă, gândi: „Sigur că vor să mă vadă. Despre ce altceva ar discuta în întrunire dacă nu despre mine?”

Înţelese acum amuzamentul Calculatorului Junior din seara precedentă, în faţa camerei lui Twissell. Calculatorul ştia despre întrunirea proiectată şi îl amuza să vadă că un Tehnician s-ar putea aştepta ca Twissell să-l primească la o asemenea oră. „Foarte amuzant”, îşi spuse Harlan cu amărăciune.

Administratorul continuă.

— Eu am ordinele mele. Nu ştiu nimic mai mult. Apoi, încă surprins: Chiar n-aţi auzit nimic de toate astea?

— Tehnicienii, replică Harlan sarcastic, duc o viaţă retrasă.

Încă cinci în afară de Twissell! Toţi Calculatori Seniori, nici unul Etern de mai puţin de 35 de ani!

Cu şase săptămâni mai înainte, Harlan ar fi fost copleşit de onoarea de a lua masa cu un astfel de grup, amuţit de combinaţia de responsabilitate şi putere pe care o reprezentau. I-ar fi apărut în de două ori mărimea lor naturală.

Acum însă îi erau adversari, mai rău, judecători. Nu avea timp să fie impresionat. Trebuia să-şi elaboreze strategia.

Poate nu ştiu că el a aflat că o au pe Noÿs. N-ar putea să fi aflat decât dacă Finge le-a spus de ultima întâlnire cu el. Dar chiar şi la lumina zilei, era mai încredinţat ca oricând că Finge nu era omul care să anunţe în public că a fost insultat şi băgat în sperieţi de un Tehnician.

Părea recomandabil, deci, ca Harlan să-şi păstreze deocamdată acest atu, să-i lase pe ei să facă primul pas, să spună primele cuvinte care ar însemna o înfruntare pe faţă.

Nu păreau să se grăbească. ÎI priveau placid pe deasupra unui dejun frugal, ca şi cum ar fi fost un specimen neinteresant expus, pe un plan de forţă, de nişte repulsoare. Plin de disperare, Harlan le întorcea privirile.

Îi ştia pe toţi după renume şi după reproducerile tridimensionale din filmele fizio-lunare de orientare. Filmele coordonau transformările din toate Secţiile Eternităţii şi trebuiau vizionate de toţi Eternii, de la Observatori în sus.

August Sennor, spânul (nici măcar gene sau sprâncene), îl atrăgea, desigur, cel mai mult. Mai întâi, pentru că înfăţişarea ciudată a ochilor acelora întunecaţi, pătrunzători, pe fundalul pleoapelor şi frunţii fără pic de păr, era cu mult mai impresionantă în realitate decât păruse vreodată în tridimensiune. În al doilea rând, pentru că ştia de ciocnirile din trecut dintre Sennor şi Twissell. În sfârşit, pentru că Sennor nu se mulţumea să-l privească. Îl bombarda cu întrebări, cu un glas ascuţit.