Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Harlan răsuci din nou maneta. Din nou în sus-Timp. Încet. Foarte încet.

Apoi — 99.985, 99.993, 99.997, 99.998, 99.999, 100.000…

Barieră! Nici un pic peste 100.000. Energia Novei Sol se consuma în tăcere, într-un ritm incredibil, dar fără nici un folos.

Se îndepărtă şi mai mult în jos-Timp. Se repezi, vâjâind din nou în sus. Buuuum!!!

Dinţii îi erau încleştaţi, buzele strânse, respiraţia şuierătoare. Se simţea ca un prizonier izbindu-se înnebunit de gratiile celulei.

Când se opri, după încă vreo câteva astfel de ciocniri, nava se afla tot la 100.000. Atât, nu mai departe.

Va schimba nava! (Dar nici gândul acesta nu-i trezea mari speranţe.)

În tăcerea pustie a Secolului 100.000, Andrew Harlan păşi afară din navă şi alese alt tunel, altă navă, la întâmplare.

Un minut mai târziu, cu maneta de comandă în mână, privea deznădăjduit la cifra 100.000 şi ştia că nici pe acolo nu putea trece.

Turba de mânie! Acum! Tocmai acum! Când lucrurile se întorseseră în favoarea lui, în mod atât de neaşteptat, să-l aştepte un dezastru atât de neprevăzut. Blestemul clipei în care greşise intrarea în 482 îl mai urmărea deci.

Împinse sălbatic maneta în jos, apăsând-o la maximum, fixând-o acolo. Cel puţin, într-un fel, acum era liber, liber să facă tot ce voia. Odată ce o izolaseră pe Noÿs în spatele unei bariere, departe de el, ce-i mai puteau face? De ce s-ar mai teme?

Ajunse la secţia 575 şi ieşi vijelios din navă, cu un dispreţ total faţă de tot ce-l înconjura, un dispreţ cum nu mai simţise niciodată. Se îndreptă către biblioteca Secţiei, fără să vorbească cu nimeni, fără să privească pe nimeni. Luă ceea ce căuta fără să se uite împrejur ca să vadă dacă fusese observat. Ce-i mai păsa?

Înapoi la navă, din nou în jos-Timp. Ştia exact ce are de făcut. Privi, în treacăt, ceasul cel mare care măsura Fizio-timpul Standard, numărând zilele şi delimitând cele trei schimburi egale de activitate din cursul unei fizio-zile.

Finge trebuia să se afle acum în încăperile sale particulare, ceea ce era cu atât mai bine.

Când ajunse la Secţia 482, Harlan se simţea ca stăpânit de febră. Gura îi era uscată, fără viaţă. Simţea o durere în piept. Dar mai simţea şi forma tare a armei sub cămaşă şi o ţinea bine, într-o parte, sub cot, şi asta era singura senzaţie care conta.

Calculatorul Asistent Hobbe Finge ridică privirea spre Harlan şi surpriza din ochii lui făcu încet loc îngrijorării.

Harlan îl privi un timp în tăcere, lăsând să-i crească îngrijorarea, aşteptând să o vadă transformată în spaimă. Păşi uşor, rotindu-se în jurul lui Finge, interpunându-se între el şi monitorul Comunicatorului.

Finge era pe jumătate dezbrăcat, gol până la brâu.

Pieptul îi era acoperit cu păr rar, era moale şi umflat, aproape ca de femeie. Pântecele i se revărsa peste curea.

Arată lipsit de demnitate, îşi spuse Harlan cu satisfacţie, lipsit de demnitate şi respingător. Cu atât mai bine.

Îşi vârî mâna dreaptă sub cămaşă, apucând arma strâns.

— Nu m-a văzut nimeni, Finge, aşa că nu mai privi spre uşă. Nu vine nimeni. Îţi dai seama că ai de-a face cu un Tehnician. Ştii ce înseamnă asta?

Vorbele sunau sec. Observa, mânios, că ochii lui Finge nu vădeau teamă, ci doar îngrijorare. Întinse chiar mâna după cămaşă şi, fără un cuvânt, începu s-o îmbrace.

Harlan continuă:

— Ştii care este privilegiul unui Tehnician? N-ai fost niciodată Tehnician, n-ai de unde să ştii. Asta presupune că nimeni nu urmăreşte unde te duci sau ce faci. Toţi întorc capul şi se străduiesc atâta să nu te vadă, încât ajung să reuşească. Aş putea, de exemplu, să mă duc la biblioteca Secţiei, Finge, şi să iau orice lucrare curioasă mi-ar da prin cap, în timp ce bibliotecarul se îngroapă cu totul în hârţoagele lui şi nu vede nimic. Pot să mă plimb pe coridoarele rezidenţiale ale Secolului 482 şi oricine trece pe lângă mine se dă la o parte şi mai târziu va jura că nu a văzut pe nimeni. Într-atâta le este reflexul de puternic. Îţi dai seama deci că pot să fac tot ce vreau, să merg unde vreau. Pot să intru în apartamentele personale ale Calculatorului Asistent al unei Secţii, să-l forţez, cu arma la tâmplă, să spună adevărul şi nu se va găsi nimeni care să mă oprească.

Finge rosti primele cuvinte.

— Ce ai în mână?

— O armă, îl informă Harlan, şi o scoase. O recunoşti? Ţeava, terminată într-o uşoară protuberanţă metalică, lucea slab.

— Dacă mă omori… începu Finge.

— N-am să te omor. Când ne-am întâlnit data trecută aveai un explozon. Acesta nu este un explozon. Este o invenţie a uneia din Realităţile trecute ale Secolului 575. Probabil că nu o cunoşti. A fost scoasă din Realitate. Era prea neplăcută. Poate ucide, dar la o energie mai scăzută, activează centrii dureroşi ai sistemului nervos şi provoacă paralizia. Se numeşte, sau se numea, bici neuronic. Funcţionează. Este încărcat. L-am încercat pe un deget.

Ridică mâna stângă cu degetul mic ţeapăn.

— A fost foarte neplăcut. Finge se mişcă neliniştit.

— În numele Timpului, despre ce este vorba de fapt?

— Există un fel de barieră peste tunelurile navelor în dreptul Secolului 100.000. Vreau să fie înlăturată.

— Un blocaj peste tunelurile navelor?

— Hai să nu facem pe miraţii. Ieri ai vorbit cu Twissell. Astăzi tunelurile sunt blocate. Vreau să ştiu ce i-ai spus lui Twissell. Vreau să ştiu ce s-a făcut şi ce se va face. Pe sfântul Timp, Calculator, dacă nu-mi spui, mă voi folosi de bici. Pune-mă la încercare dacă nu mă crezi.

— Stai, ascultă… Finge tărăgăna puţin cuvintele, simţind primul fior de spaimă şi un fel de mânie disperată.

— Dacă vrei adevărul, iată: Ştim despre tine şi Noÿs. Ochii lui Harlan scânteiară.

— Ce anume ştiţi despre mine şi Noÿs?

— Credeai că ne-a scăpat ceva?

Privirea Calculatorului rămăsese aţintită pe biciul neuronic şi fruntea începea să i se umezească.

— Pe Timp, după emoţia pe care ai arătat-o după perioada de Observaţie, credeai că nu te vom ţine sub supraveghere tocmai pe tine? Aş fi meritat să mi se ia statutul de Calculator dacă n-aş fi făcut-o. Ştim că ai adus-o pe Noÿs în Eternitate. Am ştiut-o de la bun început. Ai vrut adevărul. Acum îl ai.

În acel moment, Harlan îşi dispreţuia propria prostie.

— Aţi ştiut?

— Da. Am ştiut că ai adus-o în Secolele Ascunse. Am ştiut de fiecare dată când ai intrat în Secolul 482, ca să-i duci fel de fel de fleacuri. Făcând pe nebunul, cu jurământul de Etern complet uitat.

— Şi-atunci de ce nu m-aţi oprit?

Harlan se simţea covârşit de povara propriei umilinţe.

— Încă mai vrei să auzi adevărul? îi aruncă Finge, începând să câştige curaj în aceeaşi proporţie în care Harlan era copleşit de sentimentul frustrării.

— Mai departe.

— Atunci lasă-mă să-ţi spun că, încă de la bun început, nu te-am considerat un adevărat Etern. Un Observator strălucit, desigur, şi un Tehnician care a făcut faţă tuturor probelor. Dar nu un Etern. Când te-am adus aici pentru această ultimă sarcină, am făcut-o ca să i-o dovedesc şi lui Twissell, care, pentru nu ştiu ce motive de neînţeles, te apreciază. Nu testam doar societatea prin intermediul fetei. Te testam şi pe tine, şi ai eşuat, aşa cum am ştiut că se va întâmpla. Acum pune arma aia deoparte, biciul ăla sau ce-o fi, şi ieşi odată de aici.

— Şi ai venit şi în încăperile mele personale, o dată, spuse Harlan, cu sufletul la gură, — încercând din răsputeri să-şi păstreze demnitatea, dar simţind-o cum îl părăseşte ca şi cum mintea şi spiritul i-ar fi fost la fel de inerte şi insensibile ca şi degetul amorţit de la mâna stângă —, ca să mă îmboldeşti să fac ce am de făcut.