Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

— Pe cuvântul meu că nu le vreau! E o prostie să rişti…

— Le vei avea! repetă el.

Se afla acum pentru ultima oară la graniţa imaterială dintre Eternitate şi locuinţa lui Noÿs, în Secolul 482. Data trecută îşi spusese la fel, că este pentru ultima oară. Schimbarea era acum aproape iminentă, lucru pe care nu i-l spusese lui Noÿs, dintr-un respect pe care-l avea pentru sentimentele oricui, cu atât mai mult pentru cele ale fiinţei iubite.

Îi fusese totuşi uşor să hotărască această incursiune suplimentară. Făcea parte din bravură, ca s-o impresioneze pe Noÿs, aducându-i cărţile-film din gura leului, şi parte dintr-o dorinţă zgândăritoare (cum suna expresia Primitivă?): „Să pârlească barba regelui Spaniei”, dacă se putea referi astfel la Finge-cel-cu-obrazul-neted.

Şi apoi, va mai avea, probabil, ocazia să savureze atmosfera sinistru-atrăgătoare a unei case condamnate.

O simţise şi înainte, când folosise marja de timp îngăduită de diagramele spaţio-temporale. O simţise pe când rătăcea prin camere, adunând haine, mici obiecte de artă, recipiente ciudate şi lucruri de pe masa de toaletă a lui Noÿs.

Acolo pătrunsese şi se îmbibase liniştea sumbră a unei Realităţi condamnate, de dincolo de simpla absenţă fizică a sunetului. Harlan nu-i putea imagina analogul într-o nouă Realitate. Ar fi putut fi o casă mică în zona suburbană, sau o clădire cu camere de închiriat pe o stradă din oraş. Terenul luxuriant, ca un parc, pe care se înălţa, ar putea fi înlocuit de un maidan cu tufişuri şi arbuşti rebeli. Sau ar putea rămâne aproape neschimbată. Şi (pe Harlan îl emoţiona acest gând) ar putea fi sau nu locuită de analogul lui Noÿs.

Pentru el casa era deja o stafie, un spectru prematur, care începuse să bântuie încă dinainte de a muri. Şi pentru că aceste ziduri însemnau pentru el foarte mult, îşi dădu seama că-i pare rău de agonia casei şi-i plângea soarta.

O singură dată doar, în cinci incursiuni, auzise un sunet care tulburase liniştea încăperilor. Se afla în cămară, unde, bucuros că tehnologia respectivei Realităţi şi a Secolului făcuse să dispară moda servitorilor şi-l scăpase de o problemă, alesese câteva borcane cu conserve şi tocmai se gândea că a luat destule pentru un singur drum şi că Noÿs va fi cu adevărat bucuroasă să întrerupă monotonia regimului său bogat, dar uniform, pe care i-l punea la dispoziţie Secţia — cu alimente cu care era ea obişnuită. Râsese chiar tare la gândul că, nu cu mult timp înainte, considerase că ea are un mod de alimentare cu totul decadent.

Exact în mijlocul unui hohot de râs auzise o bufnitură, un zgomot distinct. Îngheţă.

Sunetul venise de undeva din spatele lui, şi, în momentul de surpriză în care încremenise pe loc, îi veniră în minte mai întâi pericolul mai puţin important, al unui spărgător, şi apoi primejdia mai mare a unui Etern făcând investigaţii.

Dar nu putea fi un spărgător. Întreaga perioadă a diagramei spaţio-temporale, cu marjă de timp cu tot, fusese „curăţată” cu multă grijă şi aleasă dintre alte perioade similare de Timp datorită lipsei factorilor perturbatori. Pe de altă parte, el declanşase o microschimbare (poate că nu chiar atât de „micro”), sustrăgând-o pe Noÿs.

Cu inima zvâcnind, se forţă să se întoarcă. I se păru că uşa din spatele lui se închisese chiar atunci, parcurgând ultimul milimetru până la perete.

Îşi reprimă impulsul de a o deschide, de a căuta prin casă. Cu delicatesele lui Noÿs în braţe, se întoarse în Eternitate şi aşteptă eventualele repercusiuni timp de două zile, înainte de a se aventura în sus-Timpul îndepărtat. Repercusiunile nu veniră şi, în cele din urmă, uită cu totul de incident.

Acum însă, în timp ce regla comenzile ca să intre în Timp pentru ultima oară, întâmplarea îi reveni în minte. Sau poate că îl urmărea gândul la Schimbarea care era foarte aproape acum. Mai târziu, întorcându-se la acest moment, simţi că primul sau cel de-al doilea gând fuseseră cele care îl făcuseră să greşească comenzile. Altă scuză nu exista.

Greşeala nu se văzu imediat. Încăperea fusese aleasă corect şi Harlan păşi direct în biblioteca lui Noÿs.

Devenise de-acum destul de decadent el însuşi pentru a nu fi dezgustat de exagerarea cu care erau elaborate casetele filmelor. Literele titlurilor se împleteau într-un filigran complicat, până când deveneau deosebit de atrăgătoare, dar total ilizibile. Era un triumf al esteticii asupra utilităţii.

Harlan luă câteva cărţi de pe rafturi, la întâmplare, şi fu surprins. Unul din titluri suna astfel: „Istoria social-economică a timpurilor noastre”.

Aceasta era oarecum o latură a lui Noÿs la care se gândise prea puţin. Nu era, evident, proastă şi cu toate acestea lui nu-i trecuse niciodată prin minte că ar putea s-o intereseze şi lucruri serioase. Avu impulsul de a răsfoi puţin „Istoria social-economică”, dar se răzgândi. Va găsi volumul în biblioteca Secţiei 482, oricând va dori. Cu siguranţă că Finge pustiise, cu luni înainte, bibliotecile acestei Realităţi pentru dosarele Eternităţii.

Puse filmul deoparte, trecu restul în revistă, alese lucrările de ficţiune şi câteva din ceea ce părea non-ficţiune uşoară. Acestea şi două video-aparate de buzunar. Le puse pe toate cu grijă într-o geantă de voiaj.

Acela fu momentul în care auzi, din nou, un zgomot în casă. De data aceasta nu mai era doar o părere. Nu mai era un zgomot scurt, făcut de cine ştie ce. Era râsul unui om, al unui bărbat. Nu era singur în casă.

Nici nu-şi dădu seama când scăpă geanta din mână. Timp de o secundă confuză, nu putu gândi decât că a fost prins!

Totul, deodată, i se păruse inevitabil. Era cea mai cumplită şi dramatică ironie. Intrase în Timp pentru o ultimă dată, îi dăduse lui Finge peste nas pentru ultima oară, ulciorul mersese la apă pentru ultima dată. Şi tocmai acum trebuia să fie prins.

Oare Finge fusese cel care râdea?

Cine altcineva ar fi pornit pe urmele lui, ar fi aşteptat în tăcere, stând în camera cealaltă, având o izbucnire de veselie?

Atunci… totul era pierdut? Şi pentru că în momentul acela chinuitor era sigur că pierduse totul, nu se mai gândi să fugă din nou sau să încerce să se întoarcă din nou în Eternitate. Acum îl va înfrunta pe Finge.

La nevoie, îl va omorî.

Harlan porni către uşa de după care se auzise râsul, cu pasul furişat şi hotărât al celui ce ucide cu premeditare. Deconecta semnalul automat al uşii şi o împinse cu mâna. Patru centimetri. Cinci. Fără un sunet.

Omul din încăperea de alături era întors cu spatele. Silueta îi era prea înaltă pentru a fi Finge şi acest fapt pătrunse în mintea lui tulburată şi-i opri înaintarea.

Apoi, ca şi cum paralizia care părea să fi pus stăpânire pe amândoi se ridica încetul cu încetul, celălalt se întoarse, centimetru cu centimetru.

Harlan nu mai văzu niciodată sfârşitul mişcării. Profilul celuilalt nu ajunsese încă în raza lui vizuală când, luptându-se cu un val subit de groază, cu o ultimă fărâmă de voinţă, se trase înapoi din uşă. Propriul mecanism, şi nu el, o închise fără un sunet.

Se dădu înapoi bâjbâind. Nu putea respira decât trăgând violent aerul în piept, înghiţindu-l şi împingându-l apoi afară, în timp ce inima îi bătea nebuneşte ca şi cum ar fi încercat, disperată, să-i părăsească trupul.

Finge, Twissell şi întreg Consiliul laolaltă nu l-ar fi putut deconcerta atât. Ceea ce îl dezarmase nu era frica de ceva fizic, ci mai degrabă groaza de natura accidentului.