Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Sennor întrebase în mod public şi, după părerea lui Harlan, deconcertant, dacă o nouă Realitate nu ar putea conţine o personalitate analogă în sine unei alteia care să fi fost adusă în Eternitate dintr-o Realitate anterioară. Analizase apoi posibilitatea ca un Etern să-şi întâlnească analogul în Timp, cu sau fără ştiinţă, şi făcuse speculaţii asupra consecinţelor în ambele cazuri. (Ceea ce se apropia foarte mult de una din temerile cele mai pregnante ale Eternităţii şi Harlan, cutremurat, purtase discuţia grăbit, simţindu-se nelalocul lui). Şi, desigur, vorbiseră îndelung despre soarta literaturii şi artei în diverse tipuri şi clasificări ale Schimbărilor de Realitate.

Dar Twissell nu admitea replică.

— Dacă valorile artei nu pot fi calculate, ţipa el la Harlan, atunci la ce să ne mai certăm pe subiectul ăsta?

Şi părerile lui Twissell, din câte ştia Harlan, erau împărtăşite de marea majoritate a membrilor Consiliului Atottemporal.

Totuşi, acum, Harlan se oprise în faţa rafturilor rezervate romanelor lui Eric Linkollew, considerat de obicei scriitorul cel mai bun al Secolului 575, şi se minuna. Numără cincisprezece ediţii de „Opere complete” diferite, fiecare, fără îndoială, aparţinând altei Realităţi. Era sigur că fiecare din ele este oarecum deosebită. De exemplu, unul din volume era vizibil mai subţire decât celelalte. O sută de Sociologi trebuie să fi elaborat analize ale diferenţelor dintre ediţii în funcţie de fundalul sociologic al fiecărei Realităţi, câştigând astfel un statut superior.

Harlan trecu apoi la acea aripă a bibliotecii care adăpostea mecanismele şi instrumentaţia diferitelor Secole 575. Multe dintre acestea, după câte ştia Harlan, fuseseră scoase din Timp şi rămăseseră intacte, ca produse ale ingeniozităţii umane, doar în Eternitate. Omul trebuia apărat de propria sa inventivitate tehnică, mult prea neînfrânată. Asta mai înainte de toate. Nu trecea un fizio-an şi, undeva în Timp, tehnologia nucleară îşi şi schimba brusc direcţia către zona primejdiosului şi trebuia să i se imprime un nou curs.

Se întoarse în biblioteca propriu-zisă, la rafturile destinate matematicii şi istoriei matematicii. Degetele lui treceau uşor peste titluri şi, după o oarecare gândire, alese şase cărţi din raft şi le luă cu el.

Punctul 5: Noÿs.

Cel mai important element al acestei perioade, latura ei idilică.

În orele lui libere, după plecarea lui Cooper — când putea, de obicei, să mănânce în singurătate, să citească în singurătate, să doarmă în singurătate, să aştepte în singurătate (sau în linişte) ziua următoare — se ducea pe navă.

Acum mulţumea din toată inima poziţiei Tehnicianului în societate. Era recunoscător, cum nu visase niciodată că ar putea fi, pentru felul în care îl evitau toţi.

Nimeni nu îl întreba dacă are dreptul să folosească nava, nimănui nu-i păsa dacă pornea în sus-Timp sau în jos-Timp. Nu-l urmărea nici un ochi curios, nici o mână nu se întindea să-i ofere ajutor, nici o gură clevetitoare nu-l provoca la vorbă.

Putea pleca unde şi când dorea.

Noÿs îi spuse:

— Te-ai schimbat, Andrew, pe cuvântul meu că te-ai schimbat. O privi zâmbindu-i.

— În ce privinţă, Noÿs?

— Zâmbeşti, nu-i aşa? Asta e una. Nu te priveşti niciodată în oglindă ca să-ţi vezi surâsul?

— Mă tem s-o fac. Mi-aş spune: nu pot fi chiar atât de fericit. Sunt bolnav. Delirez. Sunt închis într-un ospiciu, visez cu ochii deschişi şi nici nu-mi dau seama.

Noÿs se apropie şi-l ciupi.

— Simţi ceva?

Îi trase capul către el, simţindu-se învăluit de părul ei moale, întunecat.

Când se depărtară din nou, ea îi spuse, cu respiraţia tăiată:

— Te-ai schimbat şi aici. Ai făcut progrese enorme.

— Am avut un profesor bun, începu Harlan şi se opri brusc, temându-se să nu-i producă neplăcere la gândul celor care-şi aduseseră contribuţia la formarea unui profesor atât de strălucit.

Dar râsul ei nu păru tulburat de un astfel de gând. Mâncaseră şi ea îi apărea mătăsoasă şi îmbietoare, moale şi caldă în veşmintele pe care i le adusese.

Ea îi urmări privirea şi îşi atinse cu gingăşie rochia, dezlipind-o de îmbrăţişarea moale a coapsei.

— Aş vrea să nu-mi mai aduci nimic, Andrew. Zău că n-ar trebui să-mi mai aduci.

— Nu văd nici un pericol în asta, răspunse el, nepăsător.

— Ba da. Nu fă imprudenţe. Mă pot descurca cu ce am aici până… până când se rezolvă totul.

— De ce să nu ai aici hainele şi lucrurile tale?

— Pentru că nu merită să te duci după ele până la mine acasă, în Timp, şi să fii prins. Şi dacă fac Schimbarea cât timp eşti tu acolo?

Evită, încurcat, răspunsul.

— Nu cred.

Apoi, însufleţindu-se, adăugă:

— Şi apoi am generatorul meu la mână, şi el mă menţine în fizio-Timp, aşa că nici o Schimbare nu mă poate afecta, înţelegi?

Noÿs suspină.

— Nu înţeleg. Nu cred că o să înţeleg vreodată totul.

— Dar nu e greu.

Şi Harlan îi explica şi iar îi explica, cu multă însufleţire! Noÿs asculta cu ochi scânteietori, care nu lăsau niciodată să se vadă clar dacă o interesa pe de-a-ntregul sau o amuza, sau amândouă odată.

Viaţa lui Harlan devenise mult mai bogată. Avea cu cine vorbi, cu cine să discute despre viaţa, faptele şi gândurile lui. Era ca şi cum ea ar fi făcut parte din el, dar o parte suficient de separată pentru a comunica prin viu grai şi nu prin gânduri. Suficient de separată pentru a-i putea da răspunsuri imprevizibile, pornite din raţionamente independente. Cât este de ciudat, gândea Harlan, ca cineva să Observe un fenomen social ca instituţia matrimonială şi totuşi să-i scape un adevăr atât de important. Ar fi putut să prevadă vreodată, de exemplu, că tocmai interludiile pasionate vor fi acelea pe care le va asocia cel mai puţin cu noţiunea de idilă? Ea se cuibări în braţele lui şi-l întrebă:

— Cum mai merge cu matematicile tale?

— Vrei să-ţi arăt ceva din ele?

— Să nu-mi spui că le porţi mereu la tine?

— De ce nu? Drumurile cu nava îmi iau mult timp. N-are nici un rost să-l irosesc.

Se desprinse din îmbrăţişarea ei, scoase un mic video-aparat din buzunar, băgă un film şi zâmbi drăgăstos când ea îl duse la ochi.

Noÿs i-l înapoie scuturând din cap.

— N-am mai văzut niciodată atâtea bucle şi şerpuituri. Tare-aş vrea să pot citi şi eu Intertemporala asta Standard a voastră.

— De fapt, semnele şerpuite, despre care vorbeşti, nu sunt Intertemporala „noastră”, ci doar notaţii matematice.

— Dar tu le înţelegi, nu-i aşa?

Harlan se temea să facă ceva care ar fi putut umbri admiraţia sinceră din ochii ei, dar era nevoit să spună.

— Nu într-atât pe cât aş vrea. Totuşi, am prins destulă matematică pentru a putea obţine ceea ce vreau. Nu trebuie să înţeleg chiar totul ca să pot vedea o spărtură în zid, de-ajuns de mare ca să încapă prin ea o navă de mărfuri.

Aruncă aparatul în aer, îl prinse cu o răsucire a mâinii şi-l puse pe masă.

Ochii lui Noÿs îl urmăriră cu aviditate şi pe Harlan îl fulgeră un gând neaşteptat.

— Sfinte Timp! Dar tu nu poţi citi deloc în Intertemporală, nici chiar dacă ţi-aş aduce un video-aparat!

— Nu, sigur că nu.

— Atunci biblioteca Secţiei de aici nu-ţi foloseşte la nimic. Nu m-am gândit niciodată la asta. Ţi-ar trebui filmele tale din 482.

Ea spuse repede:

— Nu vreau nici unui.

— Le vei avea.