Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

— Şi ce crezi despre mine acum?

— Că eşti foarte drăguţ, răspunse încetişor, şi că, dacă te-ai destinde vreodată… Nu vrei să zâmbeşti?

— N-am de ce să zâmbesc, Noÿs.

— Te rog. Vreau să văd dacă obrajii tăi pot s-o facă. Să vedem.

Îi puse degetele pe colţurile gurii şi i le împinse în spate. El îşi trase capul, surprins, şi nu-şi putu opri un zâmbet.

— Vezi? Nu te-au durut obrajii. Eşti aproape atrăgător. Cu puţin exerciţiu, stând în faţa oglinzii, zâmbind şi încercând să-ţi aprinzi o scânteie mică în ochi, pariez că poţi fi cu adevărat atrăgător.

Dar zâmbetul, destul de fragil pentru început, dispăruse.

— Am intrat în încurcătură, nu-i aşa? întrebă ea.

— Da, Noÿs. O încurcătură mare.

— Pentru ceea ce am făcut? Tu şi cu mine? În seara aceea?

— Nu chiar.

— A fost vina mea, ştii. O să le-o spun, dacă vrei.

— Niciodată, ripostă Harlan energic. Nu lua asupra ta nici o vină. Nu ai făcut nimic, nimic, pentru care să te simţi vinovată. Este vorba de cu totul altceva.

Noÿs privi, îngrijorată, temporometrul.

— Unde ne aflăm? Nici nu se mai pot vedea cifrele.

— Când ne aflăm, o corectă Harlan, în mod automat. Micşoră viteza şi Secolele deveniră vizibile.

Ochii ei frumoşi se dilatară şi genele i se profilau pe albeaţa pielii.

— Chiar atâta?

Harlan privi indicatorul cu indiferenţă. Arăta Secolele 72.000.

— Sunt sigur că da.

— Dar încotro mergem?

— Înspre când mergem? În sus-Timpul îndepărtat, spuse, morocănos. Cât mai departe, unde nu te vor putea găsi.

În tăcere, priviră cum se înşiruie cifrele. În tăcere, Harlan îşi spuse, iar şi iar, că fata era străină de acuzaţia adusă de Finge. Admisese, deschis, acel adevăr parţial şi mărturisise, la fel de sincer, prezenţa unei atracţii personale.

Noÿs se mişcă şi el privi din nou în sus. Venise lângă el şi, cu un gest hotărât opri nava, cu o frânare foarte bruscă şi periculoasă.

Harlan înghiţi în sec şi închise ochii ca să-i treacă ameţeala.

— Ce s-a întâmplat?

Ea se întunecase la faţă şi, o clipă, nu răspunse.

— Nu vreau să merg mai departe. Cifrele sunt atât de mari. Temporometrul indica 111.394.

Harlan spuse:

— Este destul de departe. Întinse mâna, grav.

— Hai, Noÿs. Acesta va fi căminul tău pentru o vreme.

Rătăciră pe coridoare, mână în mână, ca doi copii. Luminile, pe drumurile principale, erau aprinse şi încăperile întunecate începeau să strălucească viu la atingerea unui contact. Aerul era proaspăt şi în el plutea o însufleţire care, fără să se simtă vreun curent, indica prezenţa ventilaţiei.

— Nu este nimeni pe aici? întrebă Noÿs în şoaptă.

— Nimeni, răspunse Harlan.

Încercase să o spună tare şi hotărât. Dorise să destrame vraja emanată de „Secolele Ascunse”, dar nu reuşise decât să şoptească şi el.

Nici măcar nu ştia cum să se refere la ceva atât de departe în sus-Timp. Să-i spună unu-unu-unu-trei-nouă-patru era ridicol. Trebuia să spui, simplu şi nedefinit, Secolele O sută de mii.

Era o problemă prostească, însă acum, când emoţia zborului trecuse, se trezea singur într-un tărâm al Eternităţii unde nu păşise picior de om şi asta nu-i plăcea. Îi era ruşine, şi faptul că Noÿs era de faţă îl făcea să-i fie de două ori mai multă ruşine, că uşoara răceală din el era provocată de o anume teamă.

— E atât de curat. Nici un fir de praf, remarcă Noÿs.

— Auto-curăţare, spuse Harlan. Apoi, cu un efort care păru să-i rupă corzile vocale, ridică vocea aproape la nivelul normal. Dar nu este nimeni aici, în sus-Timp sau jos-Timp, cale de mii şi mii de Secole.

Noÿs păru să accepte aceasta.

— Şi peste tot este la fel de utilat? Am trecut pe lângă prăvălii cu mâncare şi o bibliotecă cu filme. Ai văzut?

— Am văzut. Da, este echipat în întregime. Toate sunt echipate în întregime. Toate Secţiile.

— Dar de ce, dacă nimeni nu vine niciodată aici?

— Este logic, răspunse Harlan.

Vorbind despre toate acestea, ciudăţenia locului părea să mai dispară. Spunând cu glas tare ceea ce ştia deja teoretic, putea fixa materia, coborând-o în prozaic.

— Devreme, în istoria Eternităţii, unul din Secolele 300 a elaborat un duplicator de masă. Ştii ce este asta? Stabilindu-se un câmp de rezonanţă, energia poate fi transformată în materie cu particule subatomice, cu exact aceeaşi schemă de poziţii, încadrându-se în cerinţele de incertitudine, a modelului folosit. Rezultatul este o copie exactă.

Noi, cei din Eternitate, am pus mâna pe mecanism pentru scopurile noastre, pe atunci, nu se făcuseră decât vreo şase sau şapte sute de Secţii. Aveam planuri de extindere, desigur. „Zece Secţii noi pe fizio-an” era una din lozincile perioadei. Duplicatorul de masă a făcut-o inutilă. Am construit o Secţie nouă, completă, cu hrană, rezerve de energie, de apă, cu cel mai bun echipament automat. Am pus în funcţiune mecanismul şi am duplicat Secţia o dată pentru fiecare Secol, în toată Eternitatea. Nu ştiu cât. Milioane de Secole, probabil.

— Şi toate ca aceasta, Andrew?

— Toate exact aşa. Şi pe măsură ce Eternitatea se extinde, le umplem doar, adaptând construcţia la cerinţele locului respectiv. Singurele probleme survin atunci când dăm de un Secol-axat-pe-Energie. La această secţie nu… nu am ajuns încă. (N-avea nici un rost să-i spună că Eternii nu puteau pătrunde niciodată în Timp aici, în Secolele Ascunse. Ce importanţă ar avea?)

O privi şi ea părea tulburată. Spuse, grăbit:

— Construirea Secţiilor nu necesită mare lucru. Doar energie, nimic mai mult, şi cu Nova, de unde o luăm…

Ea îl întrerupse:

— Nu. Pur şi simplu nu-mi amintesc.

— Ce să-ţi aminteşti?

— Ai spus că duplicatorul a fost inventat în Secolele 300. Noi nu îl avem în 482. Nu-mi amintesc să fi întâlnit aşa ceva în istorie.

Harlan deveni gânditor. Cu toate că nu era decât cu câţiva centimetri mai scundă, se simţi deodată, prin comparaţie, un uriaş. Ea era doar un copil şi el un semizeu din Eternitate, care trebuie să o înveţe şi să o conducă pe drumul adevărului.

— Noÿs, draga mea, hai să găsim un loc să stăm jos şi… şi trebuie să-ţi explic ceva.

Conceptul unei Realităţi Variabile, o Realitate care nu era fixă. Eternă şi imuabilă, nu era ceva care să poată fi privit cu indiferenţă de oricine.

Câteodată, când toată lumea dormea, Harlan îşi amintea de primele zile ale noviciatului său şi de încercările chinuitoare de a se despărţi de Secolul său şi de Timp.

Novicelui mediu îi trebuiau şase luni ca să înveţe toate adevărurile, să descopere că nu se mai putea întoarce niciodată cu adevărat acasă. Nu îl oprea numai legea Eternităţii, ci şi un adevăr rece: căminul său, aşa cum l-a cunoscut, ar putea foarte bine să nu mai existe, ar putea, într-un fel, să nu fi existat niciodată.

Aceasta îi afecta pe Novici în mod diferit. Harlan îşi aducea aminte cum Bonky Latourette se albise şi se trăsese la faţă în ziua în care Instructorul Yarrow le lămurise definitiv conceptul de Realitate.

Nici unul dintre ei nu mâncase în seara aceea. Se strânseseră laolaltă, căutând puţină căldură sufletească, toţi cu excepţia lui Latourette, care dispăruse. Râdeau fals şi făceau glume răsuflate.

Cineva zise, cu o voce tremurătoare şi nesigură:

— Cred că n-am avut niciodată o mamă. Dacă m-aş întoarce în Secolul 95, mi s-ar spune: „Cine eşti? Nu te cunoaştem. N-ai nici o dovadă că ai fost pe aici. Nu exişti.”