Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Zâmbiseră anemic şi dăduseră din cap, băieţi însinguraţi, cărora nu le mai rămăsese decât Eternitatea.

Îl regăsiseră pe Latourette seara, la culcare, dormind adânc şi respirând slab. În scobitura cotului se vedea urma roşie a unei injecţii cu pulverizator. Cu toţii înregistrară acest amănunt.

Fusese chemat Yarrow şi, pentru o clipă, păruse că unul din Novici nu va mai veni la cursuri, însă, în cele din urmă, totul se liniştise. O săptămână mai târziu, Latourette se afla din nou pe locul său. Însă noaptea aceea grea îşi lăsase pecetea pe personalitatea lui pentru totdeauna.

Şi acum Harlan trebuia să-i explice Realitatea lui Noÿs Lambent, o fată nu cu mult mai mare decât Novicii de atunci, şi să-i explice totul odată. Trebuia. Nu avea de ales. Ea trebuia să ştie exact ce aveau de înfruntat şi ce avea de făcut.

Mâncară conserve de carne, fructe glasate, băură lapte la o masă lungă de conferinţe cu douăsprezece locuri şi îi spuse acolo. O făcu cât mai delicat cu putinţă, dar îşi dădu repede seama că nu este nevoie de delicateţe. Prindea din zbor fiecare concept şi, pe la jumătate, observă uimit că ea nu reacţiona aşa cum se aşteptase. Nu se temea, nu părea să simtă vreo pierdere. Părea doar furioasă.

Mânia îi împurpurase faţa, ochii ei negri părând astfel şi mai întunecaţi.

— Dar asta este o crimă, izbucni ea. Cine sunt Eternii ca să facă asta?

— Este pentru binele omenirii, îi răspunse Harlan.

Sigur, ea nu putea înţelege aşa ceva. Compătimea gândirea legată-de-Timp a Temporalilor.

— Crezi? Presupun că aşa a dispărut şi duplicatorul de masă.

— Mai avem còpii. Nu-ţi fă griji pentru asta. L-am păstrat.

— Voi l-aţi păstrat. Dar noi? L-am fi putut avea şi noi, cei din 482.

Gesticula cu pumnii strânşi, cu mişcări mici.

— Nu ar fi fost spre binele vostru. Nu te enerva, draga mea, ci doar ascultă.

Cu o mişcare aproape convulsivă (va trebui să înveţe cum să o atingă cu naturaleţe, fără ca mişcarea să pară bruscă, provocând o respingere), îi luă amândouă mâinile şi i le ţinu strâns.

Timp de o clipă ea încercă să şi le elibereze, apoi se calmă. Chiar râse puţin.

— Hai, zi mai departe, prostuţule, şi nu mai fi atât de solemn. Nu dau vina pe tine.

— Nu trebuie să dai vina pe nimeni. Nu este nevoie ca cineva să aibă vreo vină. Facem ceea ce trebuie făcut. Duplicatorul acela de masă este un caz clasic. L-am studiat la şcoală. Un astfel de mecanism poate duplica şi persoane. Problemele care se ivesc astfel sunt foarte complicate.

— Dar nu este de datoria societăţii să-şi rezolve singură problemele?

— Ba da, dar am studiat această societate în drumul ei prin Timp şi nu-şi rezolvă problemele în mod satisfăcător. Adu-ţi aminte că acest eşec nu se reflectă doar asupra sa, ci şi asupra societăţilor care îi urmează. De fapt, nu există nici o soluţie satisfăcătoare pentru problema duplicatorului de masă. Se aseamănă într-o privinţă cu războaiele atomice şi cu visătorii, care sunt pur şi simplu de neîngăduit. Consecinţele nu sunt niciodată favorabile.

— Cum poţi fi atât de sigur?

— Avem maşinile noastre de calculat, Noÿs. Computaplexe mult mai perfecţionate decât cele obţinute în oricare dintre Realităţi. Acestea calculează Realităţile posibile şi clasifică avantajele fiecăreia faţă de mii şi mii de variabile.

— Mecanisme! pufni ea cu dispreţ. Harlan se încruntă, dar se domoli imediat.

— Nu spune asta. Este normal să-ţi pară rău să afli că viaţa nu este atât de temeinică pe cât credeai. Tu şi lumea în care ai trăit puteaţi fi, acum un an, doar o posibilitate vagă, dar ce importanţă are? Tu tot ai amintirile tale, chiar dacă aparţin unei umbre de posibilităţi, nu-i aşa? Îţi aminteşti de părinţii şi de copilăria ta, nu-i aşa?

— Sigur că da.

— Deci e ca şi cum ai fi trăit-o, nu? Nu-i adevărat? Chiar dacă ai trăit-o sau nu!

— Nu ştiu. Trebuie să mă mai gândesc la asta. Dacă şi ziua de mâine este tot o lume de vis, sau o umbră, sau oricum i-ai spune?!

— Atunci ar fi o nouă Realitate, cu o nouă Noÿs, cu amintiri noi. Ar fi ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, atâta doar că fericirii umane i s-a mai adăugat ceva.

— Pe mine totuşi asta nu mă mulţumeşte.

— În afară de asta, reluă Harlan repede, pe tine nu te va mai afecta nimic. Va fi o nouă Realitate, dar acum te afli în Eternitate! Nu te vei schimba.

— Dar spuneai că nu are nici o importanţă, spuse Noÿs, posomorâtă. Atunci de ce să te agiţi atât?

Cu o vervă bruscă, Harlan răspunse:

— Pentru că te vreau aşa cum eşti acum. Exact aşa cum eşti. Nu vreau să te schimbi. În nici un fel.

Era gata să-l ia gura pe dinainte şi să-i spună adevărul, că fără mijlocirea acelei superstiţii despre Eterni şi viaţa veşnică, ea nu s-ar fi apropiat niciodată de el.

Ea se uită în jur, uşor încruntată.

— Atunci va trebui să stau aici toată viaţa? Ar fi — cam… singuratic.

— Nu, nu. Nici nu te gândi, spuse el aprins, strângându-i mâinile atât de tare, încât ea tresări. Voi afla identitatea ta în noua Realitate din 482 şi te vei întoarce deghizată, ca să spun aşa. Voi avea grijă de tine. Voi cere permisiunea pentru o legătură oficială şi voi veghea să rămâi aceeaşi, neafectată de Schimbările viitoare. Sunt Tehnician, şi încă unul bun, şi ştiu destule despre Schimbări. Şi mai sunt şi alte câteva lucruri!

Şi se opri. Noÿs întrebă:

— Dar este voie? Adică, poţi lua oameni în Eternitate şi să-i sustragi Schimbărilor? Nu pare prea corect, totuşi, după tot ce mi-ai spus.

Timp de o clipă, Harlan se simţi mărunt şi înfrigurat în golul uriaş al miilor de Secole care-l înconjurau în sus-Timp şi jos-Timp. Timp de o clipă, se simţi foarte departe chiar şi de Eternitate, care îi era singurul cămin şi singura credinţă, respins şi de Timp, şi de Eternitate. Doar femeia pentru care le părăsise pe toate rămăsese lângă el.

Spuse din adâncul sufletului:

— Nu, este o crimă. O crimă foarte mare, de care îmi este groaznic de ruşine. Dar aş face-o din nou, dacă ar fi nevoie, şi încă de nenumărate ori.

— Pentru mine, Andrew? Pentru mine?

Nu-şi ridică privirea ca s-o întâlnească pe a ei.

— Nu, Noÿs, pentru mine. Nu aş putea suporta să te pierd.

— Şi dacă suntem descoperiţi… ?

Harlan ştia răspunsul. Îi ştia încă din acel moment de clarviziune din noaptea aceea din Secolul 482, când Noÿs dormea lângă el. Nici acum, însă, nu îndrăznea să se gândească la cutremurătorul adevăr.

— Nu mă tem de nimeni. Ştiu cum să mă apăr. Ei nici nu-şi imaginează cât de multe ştiu.

Harlan, ducându-se cu gândul înapoi, îşi dădea seama că urmase o perioadă idilică.

În acele fizio-săptămâni se întâmplaseră o sută de lucruri, toate amestecându-se mai târziu în amintirile lui, făcând ca acest interval de timp să pară mai lung decât fusese în realitate. Orele idilice fuseseră, fără îndoială, cele petrecute cu Noÿs, iar ele îmbrăcau restul lucrurilor într-o aură strălucitoare.

Punctul 1: îşi împacheta obiectele personale din Secţia 482, hainele şi filmele, mult îndrăgitele lui volume de periodice din Timpurile Primitive, mânuite cu grijă.

El însuşi urmări îndeaproape întoarcerea acestora în Secţia lui permanentă, 575.

Când ultimul pachet fu ridicat în nava pentru mărfuri, de către personalul de la întreţinere, Finge se afla lângă el.