Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Şi iarăşi se putea ca Finge să fie acela care să descopere uşa din întâmplare. Va trebui să-şi asume acest risc.

Noÿs stătea exact aşa cum o lăsase. Trecuseră multe fizio-ore nefericite de când Harlan părăsise Secolul 482 pentru Eternitatea însingurată, însă se întorcea în acelaşi Timp, doar la câteva secunde după ce plecase. Iar de pe capul lui Noÿs nu se clintise nici un fir de păr.

Ea păru surprinsă:

— Ai uitat ceva, Andrew?

Harlan o privi, cu foame parcă, dar nu încercă să o atingă. În minte îi mai răsunau încă cuvintele lui Finge şi nu dorea să rişte un refuz. Spuse, pe un ton rigid, doar atât:

— Trebuie să faci ce-ţi spun.

— S-a întâmplat ceva? De-abia ai plecat. Nici de un minut.

— Nu-ţi face griji.

De-abia se putea opri să nu o ia de mână, să încerce să o calmeze. În loc de asta, îi vorbea aspru, ca şi cum un demon îl împingea să le facă pe toate pe dos. De ce se întorsese de cum rămăsese singur? Nu făcea decât să o tulbure prin această întoarcere, aproape imediat după ce plecase.

(Răspunsul îl ştia. Diagrama spaţio-temporală îi îngăduia o marjă de două zile. Cele mai sigure erau primele părţi ale acestei perioade, când şansele de a fi descoperit erau mai mici. Era o tendinţă firească să le înghesuie cât mai în jos-Timp cu putinţă. Dar era şi un risc nesăbuit. Ar fi putut greşi cu uşurinţă calculele, intrând astfel în Timp înainte de a-l fi părăsit cu câteva fizio-ore în urmă. Şi atunci? Una din primele reguli pe care le învăţase ca Observator era: „O persoană care ocupă două momente în acelaşi Timp ale aceleiaşi Realităţi riscă să se întâlnească cu sine însuşi”. Ceea ce trebuia evitat. De ce? Harlan ştia că nu voia să se întâlnească cu el însuşi. Nu voia să privească în ochii unui alt Harlan, de mai devreme [sau de mai târziu]. În spatele acestui lucru s-ar ascunde un paradox şi ce-i plăcea lui Twissell atât de mult să spună? „Nu există paradoxuri în Timp, dar numai pentru că Timpul le evită, în mod deliberat”.)

În tot timpul în care lui Harlan îi veneau aceste gânduri confuze, Noÿs îl privi lung, cu ochi mari, luminoşi.

Apoi veni lângă el, îi puse mâinile pe obrajii îmbujoraţi şi-i murmură, blând:

— Ai necazuri.

Privirea ei îi păru caldă, iubitoare. Dar cum se putea? Doar obţinuse ce voia. Mai era şi altceva la mijloc? Îi prinse încheieturile mâinilor şi spuse, răguşit:

— O să vii cu mine? Acum? Fără să întrebi nimic? Făcând exact aşa cum îţi spun?

— Trebuie?

— Trebuie, Noÿs. Este foarte important.

— Atunci vin.

O spuse pe un ton obişnuit, ca şi cum primea astfel de cereri zilnic şi accepta de fiecare dată.

La intrarea în navă, Noÿs ezită un moment, apoi păşi la bord.

— Mergem în sus-Timp, Noÿs.

— Asta înseamnă în viitor, nu-i aşa?

Nava bâzâia deja încetişor şi Noÿs de-abia se aşezase când Harlan acţiona pe neobservate contactul de lângă cotul său.

Ea nu avu simptome de ameţeală la începutul acelei indescriptibile senzaţii de „mişcare” prin Timp, aşa cum se temuse Harlan.

Stătea acolo tăcută, atât de frumoasă şi în largul ei, încât, uitându-se la ea, îl încerca o senzaţie de durere şi nu-i păsa câtuşi de puţin că, aducând un Temporal în Eternitate în mod nepermis, comisese o nelegiuire.

— Cadranul acela indică numărul anilor, Andrew?

— Al Secolelor.

— Adică suntem cu o mie de ani în viitor? Deja?

— Întocmai.

— Nu simt nimic deosebit.

— Ştiu.

Ea privi împrejur.

— Dar cum ne deplasăm?

— Nu ştiu, Noÿs.

— Nu ştii?

— Multe lucruri din Eternitate sunt greu de înţeles. Cifrele de pe temporometru urcau. Din ce în ce mai repede, până când deveniră indescifrabile. Harlan fixase cu cotul maneta la maximum. Consumul de energie ar putea alarma oarecum centralele energetice, dar el se îndoia de asta. Nu îl aşteptase nimeni în Eternitate când se întorsese cu Noÿs, aşa că bătălia era pe trei sferturi câştigată. Acum nu mai trebuia decât să o ducă într-un loc sigur. O privi din nou.

— Eternii nu sunt atotştiutori.

— Dar eu nu sunt încă Eternă, murmură ea. Ştiu atât de puţine.

Pulsul lui se acceleră. Încă nu Eternă? Dar Finge spunea… „Opreşte-te aici”, se rugă el de sine însuşi. „Las-o. Doar vine cu ţine. Îţi zâmbeşte. Ce vrei mai mult?” Însă spuse:

— Crezi că Eternii sunt nemuritori, nu-i aşa?

— Doar sunt numiţi Eterni, nu? Şi toată lumea susţine asta. (Îi zâmbi luminos.) Dar nu sunt nemuritori, aşa-i?

— Deci nu crezi asta?

— După ce am stat o perioadă în Eternitate, n-am mai crezut. Oamenii nu vorbeau ca şi când n-ar muri niciodată şi am văzut şi persoane în vârstă.

— Şi totuşi, în noaptea aceea, mi-ai spus că sunt nemuritor. Ea veni mai aproape de el, pe banchetă, zâmbind în continuare.

— M-am gândit: cine ştie?

El întrebă, fără să reuşească să scape de încordarea din glas:

— Ce poate face un Temporal ca să devină Etern? Zâmbetul ei pieri şi poate că doar îşi închipuia el sau poate că într-adevăr obrajii ei se îmbujorară uşor.

— De ce mă întrebi?

— Ca să aflu.

— E o prostie. Prefer să nu vorbesc despre asta.

Privi în jos, la degetele ei subţiri, ale căror unghii sclipeau fără culoare în lumina estompată din tunelul navei. Harlan gândi, distrat şi fără legătură, că, la o petrecere, seara, datorită unui slab flux ultraviolet în lumina ce ieşea din pereţi, unghiile ei puteau avea o strălucire verde, de măr crud, sau stacojie, adâncă, în funcţie de felul în care îşi ţinea mâinile. O fată inteligentă cum era Noÿs putea obţine mai multe nuanţe, care să pară a-i reflecta stările de spirit. Albastru pentru inocenţă, galben aprins pentru râs, violet pentru supărare şi purpuriu pentru pasiune.

O întrebă:

— De ce ai făcut dragoste cu mine?

Ea îşi scutură părul pe spate şi-l privi palidă, serioasă.

— Dacă ţii să ştii, o parte din motiv a fost ideea că o fată poate deveni astfel Eternă. Nu mi-ar părea rău să nu mor niciodată.

— Credeam că nu crezi în asta.

— Nu credeam, dar o fată nu are ce pierde dacă încearcă. Mai ales…

O privea grav, refugiindu-se, din faţa durerii şi dezamăgirii, într-o privire îngheţată, aruncată de la înălţimile moralităţii căminului său temporal.

— Ei, bine?

— Mai ales că oricum doream s-o fac.

— Voiai să faci dragoste cu mine?

— Da.

— De ce cu mine?

— Pentru că îmi plăceai. Pentru că m-am gândit că eşti nostim.

— Nostim !

— Ei, ciudat, dacă aşa îţi place mai mult. Întotdeauna te străduiai atâta să nu te uiţi la mine, dar întotdeauna te uitai. Încercai să mă urăşti şi-mi dădeam seama că mă doreai. Cred că, pe undeva, îmi părea rău pentru tine.

— De ce-ţi părea rău? Simţea că îi ard obrajii.

— Că erai atât de stânjenit că mă doreai. Când este atât de simplu. Îi spui fetei şi atât. E atât de uşor să fii prietenos. Ce rost are să suferi?

Harlan încuviinţă din cap. Moralitatea din 482!

— Îi spui fetei, şi atât, mormăi. Ce simplu. Nimic în plus.

— Desigur că şi fata trebuie să vrea. De cele mai multe ori o doreşte şi ea, dacă nu are pe altcineva. De ce nu? Este foarte simplu.

Era rândul lui Harlan să-şi plece privirea. Bineînţeles, era destul de simplu. Şi nimic anormal. Nu în 482. Cine, în Eternitate, putea să ştie mai bine? Ar fi un prost, un prost desăvârşit şi incurabil, să o întrebe acum despre relaţiile ei anterioare cu alţi bărbaţi. Ar fi fost ca şi cum ar fi întrebat o fată din propriul său cămin temporal dacă a mâncat vreodată în prezenţa unui bărbat şi cum de a îndrăznit. În loc de toate acestea, spuse umil: