Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Harlan nu se mai uita la el. Finge câştigase, în cele din urmă, şi se retrăgea dominând clar şi răutăcios, terenul. Harlan îşi privea degetele fără să le vadă şi când ridică ochii Finge ieşise. N-ar fi putut spune dacă acum cinci secunde sau cinsprezece minute.

Trecuseră ore de coşmar şi Harlan se simţea prins în închisoarea propriei sale minţi. Tot ce spusese Finge era atât de adevărat, de un adevăr atât de transparent. Mintea de Observator a lui Harlan putea să revadă relaţia dintre el şi Noÿs, relaţia scurtă, stranie, care îmbrăca acum noi înţelesuri.

Nu era un caz de pasiune subită. Cum ar fi putut să creadă aşa ceva? Pasiunea pentru un bărbat ca el?

Desigur că nu. Lacrimi îi înţepară ochii şi se simţi ruşinat. Ce limpede era că totul nu fusese decât un calcul la rece. Fata avea anumite calităţi fizice de netăgăduit şi nici un principiu etic care să o oprească să se folosească de ele. Aşa că le-a folosit, ceea ce n-avea însă nici o legătură cu Andrew Harlan ca persoană. El nu întruchipa decât viziunea ei deformată asupra Eternităţii şi a înţelesurilor ei.

Degetele lungi ale lui Harlan mângâiau automat volumele de pe rafturile sale mici. Scoase unul şi, fără să-l vadă, îl deschise.

Literele îi jucau în faţa ochilor. Culorile şterse ale ilustraţiilor erau doar nişte pete urâte, fără înţeles.

De ce-şi dăduse Finge osteneala să-i spună toate acestea? În cel mai strict sens, nu ar fi trebuit s-o facă. Un Observator, sau oricine făcea o Observaţie, nu trebuia să ştie niciodată care-i sunt scopurile, pentru că aceasta îl îndepărta foarte mult de statutul ideal de unealtă obiectivă neînsufleţită.

O făcuse ca să-l zdrobească, desigur! Ca să-şi atingă răzbunarea geloasă şi meschină!

Hartan atinse uşor pagina deschisă a revistei. Se trezi că priveşte o reproducere, de un roşu ţipător, a unui vehicul de teren, asemănător cu vehiculele caracteristice pentru Secolele 45, 182, 590 şi 984, ca şi pentru Primitivul Târziu. Era un mecanism foarte banal, cu un motor cu combustie internă. În Era Primitivă, sursa de energie erau fracţiunile de petrol natural şi roţile erau înconjurate cu cauciuc natural. Ceea ce nu era, desigur, valabil pentru Secolele ulterioare.

Harlan îi arătase toate acestea lui Cooper. Le acordase chiar destulă importanţă şi acum, în mintea lui, ca dintr-o dorinţă fierbinte de a evada din prezentul nefericit, se întoarse la acele momente. Imagini precis conturate, fără legătură, umpleau golul dureros din el.

— Aceste reclame, spusese el, ne dezvăluie mai multe despre timpurile Primitive decât aşa-zisele articole cu ştiri din aceeaşi revistă. Articolele cu ştiri presupun o cunoaştere temeinică a lumii despre care se vorbeşte. Ce este, de exemplu, „minge de golf”?

Cooper îşi mărturisise prompt ignoranţa. Harlan continuă pe tonul didactic pe care nu reuşea să-l evite în astfel de ocazii.

— După natura celor ce se spun, în treacăt, despre ea, putem deduce că era un fel de sferă mică. Ştim că se foloseşte într-un joc, fie şi numai pentru că este menţionată într-un articol la rubrica „Sport”. Putem chiar deduce în continuare că trebuia lovită cu un fel de băţ lung şi că scopul jocului era să faci mingea să intre într-o gaură din pământ. Dar de ce să ne batem capul cu deducţii şi raţionamente? Fii atent la reclama de aici! Scopul ei este doar să-i facă pe cititori să cumpere mingea, şi pentru asta ne oferă un excelent „portret” în detaliu al unui exemplar, secţionat pentru a arăta cum este făcut.

Cooper, venind dintr-o epocă în care reclamele nu erau atât de violent abundente ca în Secolele târzii ale timpurilor Primitive, nu prea ştia să aprecieze toate acestea.

— Dar nu e mai degrabă dezgustător cum îşi fac singuri reclamă? Cine e atât de prost încât să creadă laudele pe care cineva le aduce propriilor sale produse? Că doar n-ar recunoaşte vreun defect. Crezi că s-ar da înapoi de la orice exagerare?

Harlan, al cărui cămin temporal era destul de bogat în domeniul publicităţii, înălţă tolerant din sprâncene şi spuse doar:

— Va trebui să o iei aşa cum este. Acesta este specificul lor şi nu avem nimic împotriva mijloacelor oricărei culturi atâta timp cât nu afectează în mod serios omenirea.

Acum însă gândurile lui Harlan se întoarseră brusc în prezent, acum se afla cu totul din nou în prezent, privind lung reclamele ţipătoare, neobrăzate din paginile revistei. Se întrebă, cu o emoţie subită: „Erau într-adevăr aceste gânduri cu totul fără sens? Sau se afla pe un drum sinuos care să-l scoată din întunecime şi să-l ducă înapoi la Noÿs?”

Reclame! Un mod de a-i împinge pe îndărătnici să facă ce nici nu au de gând. Ce-i păsa unui fabricant de automobile de teren dacă un anumit individ simţea dorinţa adevărată sau spontană de a-i cumpăra produsul? Dacă virtualul client, partida (acesta era cuvântul) putea fi înduplecat în mod artificial sau ademenit să simtă această dorinţă şi să acţioneze în consecinţă nu era acelaşi lucru?

Atunci ce importanţă avea dacă Noÿs îl iubea din pasiune sau din calcul? Dacă ar fi împreună destul timp, ea ar putea începe să-l iubească. Ar face-o să-l iubească şi, la urma urmei, conta dragostea şi nu motivul ei. Îşi dorea acum să fi citit câteva din romanele din Timp, despre care pomenise Finge cu atâta dispreţ.

Un gând fulgerător îl făcu să încleşteze pumnii. Dacă Noÿs a venit la el, Harlan, pentru a dobândi imortalitatea, nu putea însemna decât că nu… îndeplinise cerinţele pentru acest dar. Deci, nu mai făcuse dragoste cu nici un Etern. Ceea ce însemna că relaţia dintre ea şi Finge nu o depăşise pe cea dintre secretară şi şef. Altfel, ce nevoie ar mai fi avut de Harlan?

Şi totuşi Finge a încercat cu siguranţă. Trebuie să fi făcut o tentativă… (Harlan nu putu completa gândul nici măcar în tainiţa minţii). Finge ar fi putut dovedi pe propria lui persoană existenţa superstiţiei. În orice caz, nu se poate să nu-i fi trecut prin minte acest gând, cu Noÿs lângă el, tentaţie permanentă. Atunci înseamnă că l-a refuzat.

El a trebuit să se folosească de Harlan şi Harlan reuşise. Şi pentru asta, Finge s-a lăsat împins de gelozia lui răzbunătoare să-l tortureze cu ideea că motivaţia lui Noÿs fusese una practică şi că nu o va putea avea niciodată.

Totuşi, Noÿs îl refuzase pe Finge chiar şi având perspectiva vieţii eterne şi îl acceptase pe Harlan. Făcuse, deci, o alegere, cât de mică, în favoarea lui. Deci, nu era totul doar calcul. Sentimentele îşi aveau şi ele rolul lor.

Gândurile lui Harlan se învălmăşeau sălbatic. Emoţia îl copleşea cu fiecare clipă.

Trebuia s-o aibă. Acum. Înainte ca vreo Schimbare de Realitate să aibă loc. Ce-i spusese Finge, în zeflemea? Prezentul nu durează, nici măcar în Eternitate.

Şi, totuşi, nu durează?

Harlan ştiu exact ce are de făcut. Batjocura mânioasă a lui Finge îl împinsese într-o stare de spirit în care era gata de crimă şi replica lui finală, cel puţin, îi dezvăluise natura faptei pe care trebuia s-o comită.

Nu mai pierdu nici o secundă. Îşi părăsi încăperile, plin de agitaţie, de bucurie chiar, fugind aproape, să comită o crimă capitală împotriva Eternităţii.

Nu-l întrebase nimeni nimic şi nimeni nu-l oprise.

Izolarea socială a Tehnicianului avea, totuşi, acest avantaj. Ajunse, prin culoarele navei, la o uşă în Timp şi îi regla mecanismele de comandă. Exista, desigur, posibilitatea ca cineva să treacă pe acolo, cu o misiune oficială, şi să se întrebe de ce era folosită uşa aceea. Ezită, apoi se hotărî să-şi pună sigiliul pe marcaj. O uşă sigilată nu prea atrage atenţia. O uşă nesigilată, în curs de folosire, ar fi o a opta minune a lumii.