Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

— Şi cui i-ar păsa dacă ai întârzia? Harlan aproape că zâmbi.

— Nu le-ar face plăcere să întârzii, răspunse, gândindu-se însă cu jind la marja de două zile pe care i-o îngăduia diagrama.

Ea regla comenzile unui instrument muzical care scotea acorduri moi şi complicate din propriile măruntaie creatoare, răspândind note pe coarde lovite la întâmplare: întâmplarea înclina balanţa în favoarea unor combinaţii plăcute, prin formule matematice complicate. Muzica nu se putea repeta, aşa cum nu se repetă fulgii de zăpadă, şi, ca şi ei, avea o frumuseţe de o esenţă superioară.

Prin hipnoza sunetelor, Harlan o privea lung pe Noÿs şi gândurile i se încolăciră strâns în jurul ei. Ce va deveni ea în noua distribuire? Negustoreasă de peşte, muncitoare în fabrică, mamă a şase copii, grasă, urâtă, bolnavă? Orice ar fi fost, nu-şi va mai aminti de el. Într-o nouă Realitate, el nu ar mai fi o parte din viaţa ei. Şi orice ar fi atunci, nu va mai fi Noÿs.

Nu iubea doar o fată . (Ciudat folosea cuvântul „a iubi” pentru întâia oară în gândurile lui şi nici măcar nu se oprea destul pentru ca să contemple această noutate şi să se minuneze de ea). Iubea un complex de factori: felul în care îşi alegea hainele, mersul, vorbirea, schimbările de expresie. În elaborarea lor, intrase un sfert de Secol de viaţă şi experienţă într-o Realitate dată. Ea nu fusese Noÿs a lui în Realitatea precedentă de acum un fizio-an. Nu va mai fi Noÿs a lui în noua Realitate.

Noua Noÿs ar putea fi, în mod plauzibil, mai bună, în mai multe feluri, dar un lucru era sigur. El o voia pe această Noÿs de aici, cea pe care o vedea în această clipă, cea a acestei realităţi. Dacă avea defecte, vroia şi aceste defecte.

Ce putea face?

Îi veniră în minte mai multe alternative, toate ilegale. Una dintre ele era să afle natura Schimbării şi să determine, cu precizie, cum o va afecta pe Noÿs.

Nu puteai, oricum, fi sigur că…

O tăcere de moarte îl smulse pe Harlan din reveria sa. Se afla, din nou, în biroul Proiectantului-de-Vieţi. Sociologul Voy îl privea cu coada ochiului. Capul de mort al lui Feruque era înclinat către el.

Şi tăcerea era penetrantă.

Îi trebui un moment ca să-şi dea seama. Doar un moment. Totalizatorul îşi încetase chicotitul.

Harlan sări în picioare.

— Ai răspunsul, Proiectant-de-Vieţi.

Feruque privi la foiţele din mâna lui.

— Mda, sigur. Cam ciudat, aş spune.

— Vrei să mi le dai? întrebă Harlan şi întinse mâna, care îi tremura vizibil.

— Nu-i nimic de văzut. Asta este ciudat.

— Ce vrei să spui cu „nimic”?

Harlan îl fixă pe Feruque cu ochii care, deodată, începură să-l usture, până când locul proiectantului fu luat de o umbră lungă, îngustă.

Vocea seacă a Proiectantului-de-Vieţi era subţire.

— Femeia nu există în noua Realitate. Nici o modificare de personalitate. Dispare, asta-i tot. Complet. Am verificat şi alternativele până la Probabilitatea 0,0001. Nu se încadrează nicăieri. De fapt — şi-şi frecă obrazul cu nişte degete lungi, osoase — cu combinaţia de factori pe care mi-ai dat-o, nu prea văd cum s-a încadrat şi în vechea Realitate.

Harlan de-abia auzi.

— Dar… dar Schimbarea era atât de neînsemnată.

— Ştiu. O combinaţie stranie de factori. Vrei foiţele? Mâna lui Harlan se închise peste ele, fără să le simtă. Noÿs dispărută? Noÿs inexistentă? Cum se putea?

Simţi o mână pe umăr şi vocea lui Voy îi răsună în ureche:

— Nu te simţi bine, Tehnician?

Mâna se retrase, ca şi cum i-ar fi părut deja rău de contactul involuntar cu corpul unui Tehnician.

Harlan înghiţi în sec şi, cu un efort, îşi veni în fire.

— Mă simt bine. Vrei să mă conduci până la navă?

Nu trebuia să-şi arate sentimentele. Trebuia să se poarte ca şi cum ar fi fost doar ceea ce spusese el că este, o simplă investigaţie teoretică. Trebuia să ascundă faptul că inexistenţa lui Noÿs în noua Realitate îl copleşea cu un flux aproape fizic de exaltare pură, cu o fericire aproape de nesuportat.

Harlan păşi în navă în Secolul 2456 şi privi în urmă ca să fie sigur că bariera care despărţea tunelul de Eternitate era în stare perfectă şi că Sociologul Voy nu îl urmărea cu privirea, în aceste ultime săptămâni îşi formase obiceiul, mişcarea automată, de a se uita întotdeauna peste umăr, cu repeziciune, ca să se asigure că în spatele lui, în sau lângă navă, nu se află nimeni.

Apoi, deşi se găsea deja în 2456, Harlan regla comenzile navei pentru sus-Timp. Urmări cu privirea înşiruirea cifrelor pe temporometru Deşi se succedau cu o asemenea rapiditate, încât nu se puteau distinge, timp de gândire era destul.

Cât de mult schimba lucrurile descoperirea Proiectantului-de-Vieţi! Cât de mult se schimbase însăşi natura crimei lui!

Şi totul avea tangenţă cu Finge. Expresia îi atrase atenţia cu aliteraţia sa ridicolă şi cadenţa ei apăsătoare i se învârtejea ameţitor prin creier: Tangenţă cu Finge. Tangenţă cu Finge…

De la întoarcerea sa în Eternitate, după zilele petrecute cu Noÿs în 482, Harlan evitase orice contact personal cu Finge. Eternitatea şi sentimentul de vinovăţie îl învăluiseră în acelaşi timp. Călcarea jurământului făcut la luarea în primire a postului, care părea fără importanţă în 482, căpăta în Eternitate o însemnătate enormă.

Trimisese raportul prin curierul aerian, impersonal, şi el se dusese la încăperile rezervate personalului. Avea nevoie să se gândească la toate, să câştige timp pentru a examina şi a se obişnui cu noua direcţie pe care o luase eul lui.

Dar nu-l lăsă Finge. Luă legătura cu el la mai puţin de o oră după ce raportul fusese codificat pentru destinaţia corectă şi introdus în dispozitivul curierului.

Figura Calculatorului îl privea fix de pe ecranul Comunicatorului. I se auzi vocea:

— Mă aşteptam să te găsesc în biroul tău.

— Am trimis raportul, domnule. Nu are importanţă unde aştept o nouă misiune.

— Da? Finge scrută sulul de hârtie pe care-l avea în mână, ţinându-l sus, privind cruciş la schema perforaţiilor.

— Nu pare deloc a fi complet, continuă. Pot să-ţi fac o vizită? Harlan ezită un moment. Omul era superiorul lui şi dacă i-ar refuza auto-invitaţia, în acest moment, ar fi mirosit a nesupunere. I-ar fi strigat parcă vina, i se păru, şi conştiinţa lui sângerândă, dureroasă, nu-i îngăduia aşa ceva.

— Veţi fi binevenit, Calculator, îi răspunse rigid.

Moliciunea dulceagă a lui Finge aducea o notă discordantă de epicureanism în încăperile austere în care locuia Harlan. Secolul 95, căminul temporal al lui Harlan, vădea tendinţe spartane în mobilarea camerelor şi Harlan nu-şi pierduse niciodată întrutotul înclinaţia pentru acest stil. Scaunele tubulare de metal aveau o suprafaţă simplă de furnir, făcut să imite în mod artificial structura lemnului (fără prea mare succes, însă). Într-unul din colţurile încăperii se afla o mobilă mică ce reprezenta o şi mai mare distanţare de obiceiurile timpurilor.

Ochiul lui Finge fu atras de ea din prima clipă.

Puse un deget gras şi moale pe ea, pentru a-i examina modelul.

— Ce material este acesta?

— Lemn, domnule!

— Veritabil? Lemn adevărat? Uimitor! Presupun că în căminul tău temporal se foloseşte lemnul!

— Da.

— Înţeleg. Nu există reguli care să interzică asta, Tehnician — îşi şterse de praf, pe cusătura pantalonilor, degetul cu care atinsese obiectul — dar nu ştiu dacă este recomandabil să te laşi afectat de cultura căminului temporal. Adevăratul Etern adoptă cultura care îl înconjoară, oricare ar fi ea. Eu nu cred, de exemplu, să fi mâncat cu o ustensilă pe bază de energie de mai mult de două ori în cinci ani. (Oftă.) Şi totuşi întotdeauna mi s-a părut neigienic să laşi mâncarea să se atingă de materie, dar nu mă las. Nu mă las.