Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Desigur că nici o fiinţă omenească din Timp nu-şi putea da seama că s-a produs o Schimbare de Realitate. Intelectul se modifica şi el odată cu materia şi numai Eternii se puteau menţine în exterior, de unde observau schimbarea.

Sociologul Voy privea fix scena albăstruie din Secolul 2481, unde, cu puţin înainte, se desfăşura activitatea intensă a unui port spaţial. De-abia ridică ochii când Harlan pătrunse în încăpere. De-abia mormăi ceva ce ar fi putut fi luat drept un salut.

Portul spaţial fusese într-adevăr distrus de Schimbare. Strălucirea lui murise. Construcţiile care mai rămăseseră în picioare nu mai semănau cu creaţiile maiestuoase care fuseseră. Una din navele spaţiale ruginise. Nu mai era nici un om. Nici o mişcare.

Harlan îşi îngădui un zâmbet discret, care pâlpâi o clipă, apoi dispăru. Era, într-adevăr, R. M. D.: Răspunsul Maximum Dorit. Şi a survenit imediat. Schimbarea nu se producea neapărat în momentul exact al Atingerii Tehnicianului. În cazul în care calculele aferente erau neglijent făcute, se puteau scurge ore sau zile până când să survină Schimbarea (calculând, bineînţeles, în fizio-timp).

Schimbarea avea loc numai după ce dispăreau toate gradele de libertate. Cât timp mai exista chiar şi o şansă matematică a unor acţiuni suplimentare, Schimbarea nu se producea.

Harlan se mândrea cu faptul că, atunci când el calcula o S. M. N., când mâna lui efectua Atingerea, gradele de libertate dispăreau dintr-o dată şi Schimbarea se producea instantaneu.

Voy spuse încet:

— Era foarte frumos.

Cuvintele zgâriară urechile lui Harlan, părând să micşoreze frumuseţea propriei sale execuţii.

— Nu mi-ar părea rău, spuse el, dacă zborurile spaţiale ar fi scoase din Realitate cu totul.

— Nu? spuse Voy.

— La ce folosesc? Nu durează niciodată mai mult de un mileniu sau două. Oamenii obosesc, se plictisesc. Se întorc acasă şi coloniile se destramă. Apoi, după alte patru, sau cinci milenii, sau patruzeci, sau cincizeci, încearcă din nou şi urmează un alt eşec. Este o risipă de ingeniozitate şi efort uman.

Voy răspunse sec:

— Eşti un adevărat filozof.

Lui Harlan i se urcă sângele în obraz. Gândi: „Ce rost are să vorbeşti cu vreunul din ei?” Răspunse furios, cu o schimbare bruscă de subiect:

— Şi Proiectantul-de-Vieţi?

— Ce e cu el?

— Vrei să verifici ce face? Trebuie să fi avansat ceva până acum.

Sociologului îi trecu peste faţă o privire de dezaprobare, ca pentru a spune: „Eşti nerăbdător, nu-i aşa?” Zise, cu glas tare:

— Vino cu mine să vedem.

Numele de pe tăbliţa bătută pe uşa încăperii era Neron Feruque, ceea ce izbi ochiul şi mintea lui Harlan, din cauza uşoarei sale asemănări cu cel a doi conducători din timpurile Primitive ai bazinului Mediteranean. (întâlnirile sale săptămânale cu Cooper îi ascuţiseră febril propriile preocupări în domeniul Istoriei Primitive).

Omul, însă, din câte îşi amintea Harlan, nu semăna cu nici unul din cei doi conducători. Era de o slăbiciune aproape cadaverică, cu pielea întinsă la limită pe un nas coroiat. Degetele îi erau lungi şi încheieturile noduroase. Cum stătea aşa, atingând uşor micul său Totalizator, semăna cu Moartea, cântărind un suflet în balanţă.

Harlan se trezi că priveşte cu aviditate Totalizatorul. Era inima şi sângele Proiectării-de-Vieţi, pielea şi oasele, nervii, muşchii şi toate celelalte. Introdu în el datele necesare despre istoria unei personalităţi şi ecuaţiile Schimbării de Realitate. Fă asta şi va chicoti pe înfundate, cu o veselie obscenă, între un minut şi o zi, dând apoi afară vieţile posibile ale persoanei implicate (în cadrul noii Realităţi), fiecare etichetată frumos cu o valoare de probabilitate.

Sociologul Voy îl prezentă pe Harlan. Feruque după ce privi cu ostilitate evidentă la insigna de Tehnician, dădu din cap şi nu mai făcu nici un comentariu.

Harlan îl întrebă:

— E gata Proiectul-de-Viaţă al tinerei doamne?

— Nu este. O să-ţi spun eu când e gata.

Era unul dintre aceia care împingeau dispreţul faţă de un Tehnician până la o grosolănie făţişă. Voy îl admonestă.

— Uşurel, Proiectant-de-Vieţi.

Feruque avea sprâncenele atât de subţiri, încât abia dacă se vedeau, ceea ce accentua asemănarea feţei sale cu un craniu. Ochii i se rostogoleau în ceea ce ar fi fost orbitele goale, în timp ce remarca:

— Aşa-i că aţi distrus navele spaţiale? Voy dădu afirmativ din cap.

— Pentru un Secol.

Buzele lui Feruque se răsuciră încet şi schiţară un cuvânt.

Harlan îşi încrucişă braţele şi-l privi fix pe Proiectantul-de-Vieţi, care se uită în altă parte, cu un aer tulburat.

Harlan îşi spuse: „Ştie că este şi vina lui”. Feruque i se adresă lui Voy:

— Ascultă, dacă tot eşti aici, ce mă fac, pe Timp, cu cererile de seruri anti-cancer? Nu suntem singurul Secol cu anti-cancer. De ce vin toate cererile la noi?

— Toate celelalte Secole sunt la fel de solicitate. Ştii bine asta.

— Atunci ar trebui să înceteze cu cererile.

— Şi cum să-i oprim s-o facă?

— Simplu. Să nu le mai primească Consiliul Atottemporal.

— Nu cunosc pe nimeni din Consiliu.

— Dar îl cunoşti pe bătrânu'.

Harlan asculta conversaţia plictisit, fără interes. Cel puţin îl ajuta să se gândească la lucruri fără importanţă şi nu la Totalizatorul indiferent. „Bătrânul”, ştia, trebuia să fie Calculatorul care se ocupa de secţie.

— Am vorbit cu bătrânul, răspunse Sociologul, şi el a vorbit cu membrii Consiliului.

— Aiurea. A trimis doar o circulară de rutină. Trebuie să se zbată pentru asta. Face parte din politica elementară.

— Consiliului Atottemporal nu-i prea arde zilele astea de schimbări în politica elementară. Ştii doar ce zvonuri circulă.

— Da… sigur, sunt ocupaţi cu o chestiune importantă. Ori de câte ori trebuie să se eschiveze de la ceva, se împrăştie zvonuri cum că sunt ocupaţi cu o chestiune importantă.

(Dacă l-ar fi lăsat inima, Harlan ar fi zâmbit la auzul acestor cuvinte).

Feruque stătu câteva clipe pe gânduri şi apoi izbucni:

— Ceea ce nu înţeleg cei mai mulţi este că serul anti-cancer nu este puiet de pom sau motor-de-câmp. Ştiu că fiecare sămânţă de molid trebuie analizată pentru a nu declanşa efecte adverse asupra realităţii, dar anti-cancerul implică întotdeauna o viaţă de om, ceea ce este de o sută de ori mai complicat.

Gândeşte-te. Câţi oameni mor anual de cancer în fiecare Secol care nu are seruri anti-cancer de un fel sau altul. Îţi poţi închipui câţi dintre pacienţi vor să moară. Aşa că guvernele Temporale din fiecare Secol înaintează în permanenţă cereri Eternităţii, de genul: „Vă rugăm frumos…”, să le trimitem 75.000 de fiole de ser, în numele oamenilor cu cazuri grave, care sunt de o importanţă vitală pentru culturile lor, se anexează datele biografice.

Voy dădu repede din cap:

— Ştiu. Ştiu.

Însă Feruque nu renunţa la înverşunarea lui.

— Aşa că citeşti datele biografice şi fiecare om e un erou. Fiecare om este o pierdere ireparabilă pentru lumea lui. Şi atunci analizezi. Vezi ce s-ar întâmpla cu Realitatea dacă fiecare din ei ar trăi şi, în numele Timpului, dacă diferite combinaţii de oameni ar trăi. În ultima lună am analizat 572 de astfel de cereri. Şaptesprezece, fii atent, şaptesprezece Proiecte-de-Vieţi s-au dovedit a nu însemna Schimbări de Realitate nedorite. Bagă de seamă, în nici unul din cazuri o posibilă Schimbare avantajoasă de realitate, însă consiliul a hotărât ca serul să fie acordat cazurilor neutre. Din omenie, ştii. Aşa că luna asta se vindecă exact 17 oameni, din diverse Secole. Şi ce se întâmplă? Sunt Secolele mai fericite? Nici să nu-ţi treacă prin gând! Un om se vindecă şi o duzină, în aceeaşi ţară şi în acelaşi Timp, nu. Toată lumea spune: „De ce tocmai acela?” Poate că cei netrataţi au un fond mai bun, poate că sunt filantropi cu obraji trandafirii şi iubiţi de toţi, în timp ce acela pe care l-am vindecat îşi burduşeşte mama în vârstă sub ochii vecinilor, atunci când face o pauză cu bătutul copiilor. Ei habar n-au despre Schimbările de Realitate şi nici nu le putem spune. Ne băgăm singuri în bucluc, Voy, dacă Consiliul Atottemporal nu hotărăşte să verificăm toate cererile şi să le aprobăm doar pe cele care au ca rezultat o Schimbare de Realitate avantajoasă. Asta-i tot. Ori vindecarea lor este un bine făcut omenirii, ori la loc comanda. Să ne învăţăm să nu mai spunem „Nu face nici un rău…”