Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Noÿs Lambent apăru. Nu îşi semnalase intrarea în nici un fel.

Iritat, Harlan deconecta receptorul şi microfonul, le ataşă înregistratorului molecular, le aşeză pe toate în trusă şi o închise furios.

— De ce eşti întotdeauna atât de înfuriat pe mine? întrebă Noÿs.

Braţele şi umerii îi erau goale şi picioarele ei lungi luceau în foamitul uşor luminiscent.

— Nu sunt înfuriat. Nu simt nimic faţă de tine.

În momentul acela simţea că afirmaţia sa era strictul adevăr.

— Încă mai lucrezi? Cu siguranţă că eşti obosit.

— Nu pot să lucrez dacă eşti de faţă, veni replica ţâfnoasă.

— Eşti furios pe mine. Nu mi-ai adresat nici un cuvânt toată seara.

— Am vorbit cu fiecare cât am putut mai puţin. Nu mă aflam acolo ca să vorbesc.

Aştepta ca ea să plece. Însă ea spuse:

— Ţi-am mai adus ceva de băut. Părea să-ţi placă paharul pe care l-ai băut la întrunire şi unul nu este de ajuns. Mai ales dacă ai de gând să lucrezi.

El îl observă pe micul Mekkano din spatele ei, alunecând într-un câmp stabil de forţe.

De-abia mâncase în timpul serii, luând câte puţin din feluri despre care raportase în amănunţime în Observaţiile trecute, dar din care (cu excepţia câtorva îmbucături care să-i furnizeze date) se abţinuse până acum să mănânce. Împotriva voinţei sale, îi plăcuse băutura înspumată, de un verde-deschis, cu aromă de mentă (nu cu totul alcoolică, ci mai degrabă altceva), care era pe atunci la modă. Nu existase în cadrul Secolului cu doi fizio-ani înainte, anterior ultimei Schimbări de Realitate.

Luă cel de-al doilea pahar de la Mekkano cu o înclinare austeră din cap drept mulţumire faţă de Noÿs.

Dar de ce o Schimbare de Realitate, care nu avusese, virtual, nici un efect fizic asupra Secolului, introdusese în existenţă o nouă băutură? El nu era Calculator, aşa că n-avea rost să-şi pună întrebarea asta. Şi pe urmă chiar şi Calculele cele mai detaliate cu putinţă nu puteau elimina niciodată toată nesiguranţa, toate efectele întâmplării. Dacă n-ar fi fost aşa, n-ar mai fi fost nevoie de Observatori.

Noÿs şi cu el erau singuri împreună în casă. Acei Mekkano se aflau la apogeul popularităţii lor de două decenii încoace şi vor mai rămâne astfel încă zece ani în această Realitate, aşa că nu prea existau servitori umani.

Desigur, cu femelele speciei la fel de independente din punct de vedere economic ca şi masculii şi capabile de a ajunge la maternitate, dacă doreau, fără să-şi poarte fizic sarcina, nu era nimic „nepotrivit” dacă ei doi erau singuri, cel puţin în ochii Secolului 482.

Şi totuşi Harlan se simţea compromis.

Fata se întinsese, sprijinită în cot, pe o sofa din faţa lui. Haina cu desene se afunda în jurul ei ca şi cum ar fi tânjit s-o îmbrăţişeze. Îşi aruncase pantofii transparenţi pe care-i purta şi degetele i se îndoiau şi dezdoiau în foamitul flexibil, ca labele moi ale unei pisici de rasă.

Îşi scutură capul şi ceea ce îi ţinuse părul pieptănat în sus, departe de urechi, într-o împletire delicată, se desfăcu deodată. Părul îi căzu pe lângă gât şi umerii ei goi apărură şi mai frumoşi, mai albi în contrast cu părul negru.

Murmură:

— Câţi ani ai?

Cu siguranţă că nu ar fi trebuit să răspundă la întrebare. Era o chestiune personală, al cărei răspuns nu era treaba ei. Ceea ce ar fi trebuit să spună atunci, cu o fermitate politicoasă, era: „Pot fi lăsat în pace să lucrez?” În loc de asta, se auzi spunând:

— Treizeci şi doi.

Voia să spună fizio-ani, desigur.

— Sunt mai tânără decât tine, Am douăzeci şi şapte de ani. Dar presupun că nu voi arăta întotdeauna mai tânără ca tine. Cred că tu vei arăta la fel ca acum şi atunci când eu o să fiu bătrână. Ce te-a făcut să te hotărăşti să ai 32 de ani? Poţi să-ţi schimbi vârsta dacă vrei? Nu ai vrea să fii mai tânăr?

— La ce te referi?

Harlan îşi frecă fruntea ca să-şi limpezească gândurile. Ea răspunse încetişor:

— Eşti nemuritor. Eşti etern. Era o întrebare sau o afirmaţie?

— Eşti nebună. Îmbătrânim şi murim ca toată lumea.

— Mie poţi să-mi spui.

Vocea îi era joasă şi mângâietoare. Mileniala 50, pe care el o socotise întotdeauna aspră şi neplăcută, părea acum armonioasă. Sau poate doar că stomacul plin şi aerul parfumat îi vătuiseră urechile?

Ea reluă: „Poţi vedea toate Timpurile şi vizita toate tocurile. Mi-am dorit atâta să lucrez în Eternitate. Am aşteptat atâta timp să mi se dea voie. Am crezut că, poate, o să mă facă Eternă, şi pe urmă am văzut că acolo nu sunt decât bărbaţi. Unii dintre ei nici măcar nu-mi vorbeau, pentru că sunt femeie. Tu nu-mi vorbeai.

— Suntem cu toţii ocupaţi, mormăi Harlan, luptându-se să se desprindă de ceva care putea fi descris ca o mulţumire amorţită. Eram foarte ocupat.

— Dar de ce nu există mai multe femei Eterne?

Harlan nu avea încredere în el să-i răspundă. Ce putea să-i spună? Că membrii Eternităţii erau aleşi cu o grijă infinită, pentru că trebuiau să îndeplinească două condiţii. Prima, să fie apţi pentru misiunea lor; a doua, ca retragerea lor din Timp să nu aibă un efect dăunător asupra Realităţii.

Realitatea! Cuvânt pe care nu trebuia să-l rostească cu nici un preţ. Senzaţia că i se învârteşte capul devenea din ce în ce mai puternică şi închise ochii o clipă pentru a o opri. Câte proiecte excelente rămăseseră neatinse în Timp pentru că aducerea lor în Eternitate ar fi însemnat non-naşterea unor copii, non-moartea unor femei şi bărbaţi, non-căsătorii, non-întâmplări, non-circumstanţe, care ar fi răsucit Realitatea pe căi pe care Consiliul Atottemporal nu le putea îngădui.

Putea să-i spună ceva din toate acestea? Sigur că nu. Putea să-i spună că femeile nu erau aproape niciodată calificate pentru Eternitate, căci, pentru un anumit motiv pe care el nu-l înţelegea (poate Calculatorii da, dar el cu siguranţă nu), abstragerea lor din Timp era de la zece la o sută de ori mai pasibilă de a deforma Realitatea decât abstragerea unui Bărbat?

(Toate gândurile i se învârtejeau în cap, pierdute şi învolburate, legate în asocieri libere, care produceau imagini ciudate, aproape groteşti, dar nu cu totul neplăcute. Noÿs era acum şi mai aproape, zâmbindu-i).

Îi auzi vocea, ca o boare de vânt în trecere.

— Oh, voi, Eternii. Sunteţi atât de misterioşi. Nu vreţi să daţi nimic. Fă-mă Eternă!

Vocea ei era acum un sunet care nu se lega în cuvinte separate, doar un sunet cu modulaţie delicată care i se insinua în minte.

Voia, dorea fierbinte să-i spună: Eternitatea nu este o distracţie, doamnă! acolo muncim! Muncim să proiectăm toate detaliile tot-Timpului, de la începuturile Eternităţii până acolo unde Pământul este pustiu şi încercăm să proiectăm toate posibilităţile infinite ar-fi-putut-fi şi să alegem un ar-fi-putut-fi mai bun decât este şi să hotărâm unde în Timp putem face o schimbare măruntă care să-l transforme pe este în ar-putea-fi şi obţinem un nou este şi căutăm un nou ar-putea-fi, mereu şi mereu şi tot aşa de când Vikkor Mallansohn a descoperit Câmpul Temporal, în Secolul 24, departe în Timp, în Primitivul 24, şi a făcut posibilă înfiinţarea Eternităţii în Secolul 27, misteriosul Mallansohn, pe care nimeni nu îl cunoaşte şi care a pus bazele Eternităţii, într-adevăr, şi noul ar-putea-fi mereu şi mereu şi…

Scutură din cap, însă volbura gândurilor nu se opri, făcând pauze şi salturi şi mai ciudate, inegale, până când se sparse într-o explozie bruscă de iluminare, care persistă o secundă strălucitoare, apoi se stinse.